Sfântul Cuvios Iosif Isihastul, „cântărețul” dragostei dumnezeiești

de | aug. 27, 2021 | Biografii, Episcopul Benedict - Articole

Singurul raționament serios pentru deciziile radicale din viață credem că este dragostea. Aceasta poate să se desfășoare strict în cadrele umane sau să fie de sorginte dumnezeiască. Dacă este doar omenească, rămâne incompletă, incapabilă de mari lucrări și cu caracter temporal. De aceea, apelul și participarea la dragostea dumnezeiască ridică „standardele” calitative ale lucrării pe care o generează și o însoțește, și îi dă caracter veșnic. Viața ascetică, înțeleasă ca alegere între cele ale vieții și cele ale Împărăției, de regulă într-o relație de opoziție, este generată și însoțită de dragostea dumnezeiască în forma sa activă – dorul după Dumnezeu. Această stare îl conduce pe ascet să își asume forme radicale de viață monahală, departe de lume, dar, se vede, mult mai aproape de Dumnezeu. Totul se desfășoară sub chipul unei povești de dragoste, dintre Cel care cheamă, Dumnezeu, și cel care răspunde acestei chemări, omul, atât cât îi stă în puteri. Viața monahală este expresia cea mai înaltă a dragostei împărtășite, de sus în jos, Dumnezeu către om, ca o efuziune năvalnică, copleșitoare, intensă, mai întâi, dar și de jos în sus, omul către Dumnezeu, împrumutând de la El și amestecând cu ceea ce el are, sub chipul voinței, a dorului, mai mult decât în putere. „Viața pustnicilor fericită este, a celor ce se întraripează cu dumnezeiescul dor”, verset din antifonul glasului 5, exprimă tocmai această dinamică a dragostei, pe care o înțeleg doar cei „răniți” de Dumnezeu sub această formă, generatoare de decizii radicale și definitive.

Cuviosul Iosif Isihastul a fost unul dintre marii îndrăgostiți de acest fel. Dorul după Dumnezeu l-a determinat să renunțe la confortul lumii și să aleagă o viață austeră, desăvârșită. Biografia sa monahală a însemnat căutarea și părtășia la dragostea dumnezeiască, pe care a cântat-o în scrierile sale. Vom cita un fragment dintr-o scrisoare adresată familialilor: „Toate virtuțile și harismele dumnezeiești au simțire și lucrare. Când ajunge cineva să iubească pe cel ce-l iubește, iubirea dumnezeiască depășește simțirea, iubirea dumnezeiască este cea care lucrează de acum și împărtășește vederea dumnezeiască. Atunci, cel în care se lucrează iubirea dumnezeiască strigă: O, Iisuse al meu, iubirea mea dulce, înainte de a Te vedea m-ai văzut Tu pe mine. O, lumină a sufletului meu, înainte de a te cunoaște, Tu însuți m-ai cunoscut. Și, înainte de a Te iubi, Tu m-ai iubit. O, viață și dulce suflare a mea! Eram în întuneric și suflarea Ta dulce m-a trezit și a strigat: Te-am cunoscut când mă cunoscuseși. O, bucurie și desfătarea sufletească! O, eros ceresc! O, dragoste care arzi fără să mistui!”[1]

Francisc Kottis, pe numele său de mirean, se naște în ziua de 12 februarie 1897 în Paros, o insulă grecească în Marea Egee, cel de-al patrulea copil din cei șapte dintr-o familie simplă, Maria și Gheorghe Kottis. Primii șaptesprezece ani din viață i-a petrecut în localitatea sa natală. Din pricina dificultăților vremii, se îndreaptă spre Lavrio, Piure și Atena, unde a lucrat diferite munci. Urmează serviciul militar în Marină. După eliberare, se logodește cu o tânără evlavioasă, care la doar optsprezece ani moare de tuberculoză. Acest moment îl pune în contact direct cu realitatea deșertăciunii lumii. După acest moment, Domnul îl pregătește și-l cheamă spre viața monahală prin semne și vedenii succesive. Își intensifică viața ascetică prin posturi aspre și rugăciuni prelungite în mijlocul orașului. În anul 1921 se decide și intră în Sfântul Munte Athos în căutarea unui părinte spiritual care să îl învețe rugăciunea inimii. După o vreme de cercetare se așează în mica comunitate a Părintelui Daniel Katunakiotul. În acest loc, viața ascetică era practicată cu moderație. Tânărul Francisc simțea nevoia de mai mult. De aceea, Gheron Daniel, l-a așezat, împreună cu tânărul Arsenie, sub ascultarea bătrânilor Iosif și Efrem de la coliba Bunavestire din Katunakia. Înainte să primească schima mare, primește darul rugăciunii neîncetate. În anul 1925 este tuns în monahism și primește numele Iosif după unul dintre părinții duhovnicești sub a căror ascultare era, trecut la Domnul. După acest moment își asumă o viață și mai aspră, mai sus, la Schitul Sfântul Vasile. Acolo și cel de-al doilea sfătuitor pleacă în eternitate.

Aspru nevoitor, acesta devine experimentat în cele duhovnicești. Mulți sunt cei care doresc să îl cunoască, însă puțini sunt cei care rezistă în apropierea sa din pricina standardelor sale înalte. Cinci sunt cei care se pot număra în comunitatea lui, adăugându-se pe parcurs: tovarășul său de asceză Arsenie, Atanasie, fratele său de sânge, Iosif Cipriotul, cel care va înnoi viața spirituală în Mănăstirea Vatopedu (Gheronda Iosif Vatopedinul), Gheronda Efrem, ulterior stareț al Mănăstirii Filotheu și fondator a 33 de mănăstiri în Grecia, Statele Unite ale Americii și Canada, și Părintele Haralambie, mai târziu stareț al Mănăstirii Dionisiu. La acești cinci viețuitori se mai poate adăuga și numele Sfântului Efrem de Katunakia, care, deși nu a aparținut comunității sale, a fost considerat printre ucenicii lui.

Doritor de singurătate și de asceză mai mare, în anul 1938 se mută într-o peșteră la Schitul Sfânta Ana, însoțit de părinții Arsenie și Atanasie. Nevoința ascetică vădea conștiința sa potrivit căreia lupta duhovnicească, rugăciunea minții, lucrarea postului, a privegherii „pot rodi numai când sunt duse cu multă cunoștință, cu program, cu bună-rânduială”[2]. În acest loc se adaugă și ceilalți trei ucenici, Iosif Vatopedinul, Gheronda Efrem și Papa Haralambie. Spațiul insuficient, dar, mai ales, starea de sănătate precară, l-a determinat să coboare mai aproape de mare, la Nea Skiti în anul 1953. Aici și-a petrecut ultimii șase ani din viața sa. Cu câteva luni înainte de plecarea sa în eternitate, Maica Domnului, față de care avea o evlavie deosebită, i-a apărut în vedenie și i-a promis că plecarea sa din lume o să fie în ziua praznicului său, lucru care s-a întâmplat în ziua de 15 august 1959.

Ne-a lăsat scrieri legate de viața monahală – „Mărturii din viața monahală”[3] și scrisori, descrise drept mărturie ale „simțirii iubirii dumnezeiești” – „Cuviosul Iosif Isihastul, simțirea iubirii dumnezeiești. Scrisori și poezii”. Dar, pe lângă aceste volume, s-a remarcat prin această „școală a părinției duhovnicești”, prin „succesiunea harismatică” în care s-a validat lucrarea sa duhovnicească față de ucenicii, puțini la număr, însă care au schimbat ulterior fața Sfântului Munte, dar și lucrarea lor în afară. Și cu precădere ne referim aici la Gheronda Efrem din Arizona și dezvoltarea monahismului ortodox pe tărâm american.

Cuvintele sale exprimă o teologie experiențială și o antropologie duhovnicească în consecință. De aceea, totul se construiește în funcție de acest adevăr, al lui Dumnezeu, pe de-o parte, care „este în întregime dragoste”, și al omului, în căderea și în suferința lui perpetuă pe parcursul istoriei. Însă cele două adevăruri sunt reunite în Hristos-Adevărul (Ioan 14, 6), Cel care-l reface pe omul căzut și-l adună întru una. Numele Său, ca taină a rugăciunii, însoțit de lucrarea nevoinței, îl așează pe om în fața luminii celei necreate, ca semn vădit, pentru noi, al dragostei dumnezeiești. De aceea, orice nevoință vizează maximul câștig, experierea Adevărului-Hristos și deodată revelarea omului întru ceea ce el a fost creat. Cunoașterea dumnezeiască presupune întâlnirea cu Dumnezeu și cu sine, prin Iisus Hristos, măsura omului duhovnicesc și chipul desăvârșit al Tatălui. Vom cita în partea finală un scurt fragment, argumentând acest adevăr fundamental, care stă la baza întregii teologii și iconomii. De altfel, socotim că reprezintă și sinteza întregii sale opere ascetice. Adevărul lui Dumnezeu devine „adevărul omului” în lucrarea nevoinței. Iar viața monahală devine descrierea „într-o formă excelentă” a acestei căi: „Arătarea lui Dumnezeu-Cuvântul şi însuşirea propriei noastre firi de către măreţia Sa dumnezeiască l-a ridicat pe om la deplinătatea desăvârşirii Sale, la menirea dintru început a omului. „Chipul şi asemănarea”, ca însuşire a persoanei, i s-au dat omului de acum înainte ca moştenire. De atunci existenţele nobile, faptele dumnezeieşti, cugetările plăcute lui Dumnezeu – toate avându-L ca prototip pe Domnul nostru Iisus Hristos – au depăşit legea datoriei, „legea poruncilor” (Efeseni 2, 15) şi au intrat în legea dragostei, după ce au luat de la Prototip Harul şi puterea „să facă lucruri mai mari decât acestea” (Ioan 14, 12). Generoasa întrecere pentru intrarea înlăuntrul catapetesmei, acolo unde a intrat Cel iubit de ei, dulcele Iisus, s-a făcut şi a rămas preocuparea lor de căpetenie. Depărtaţi de locurile pricinilor şi ale prilejurilor unde este atrasă la rău firea noastră căzută, ei continuă această nevoinţă fără seamăn „rătăcind prin pustietăţi, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului”, după Sfântul Isaac. Având ca temei lepădarea de sine cea atotcuprinzătoare, aceşti iubitori de Dumnezeu şi călători spre Cer nu numai că s-au lepădat de lume şi de cele din ea, ci şi de sufletele lor. Şi astfel, goliţi de orice voie proprie, se predau în întregime Harului lui Dumnezeu şi nevoinţei legiuite făcute sub povăţuirea dascălilor celor după Dumnezeu. În acest surghiun pe viaţă, ei îşi ţin „mijloacele încinse şi făcliile aprinse” (Luca 12, 35), după porunca dumnezeiască, aşteptând „putere de sus” (Luca 24, 45) şi făgăduinţa Tatălui. „Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău. Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17, 17). „Eu întru ei şi Tu întru Mine…, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei” (Ioan 17, 26)[4].


[1] Scrisoarea 111,către monahul Pantelimon, în Cuviosul Iosif Isihastul, Simțirea iubirii dumnezeiești. Scrisori și poezii, București, Editura Bizantină, 2020, p. 417-418

[2] Arhimandrit Efrem Vatopedinul, „Introducere”, în Cuviosul Iosif Isihastul, Simțirea iubirii dumnezeiești, p. 34.

[3] „Mărturii ale experienței monahale”.

[4] Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, Bucureşti, Editura Evanghelismos, 2001, p. 104.

Ultimele articole

În preajma lui Dumnezeu

În preajma lui Dumnezeu

Istoria omului fericit începe cu petrecerea „în preajma lui Dumnezeu”. Paradisul originar ni-l descrie pe Dumnezeu „plimbându-se în răcoarea serii” (Facere 3, 8), dialogând cu omul, icoana sa pământească, bucurându-se de apropiere. Mai întâi a omului față de Părintele...

Maica Tereza de Calcutta – creionul lui Dumnezeu

Maica Tereza de Calcutta – creionul lui Dumnezeu

Într-o rugăciune adresată lui Dumnezeu, Maica Tereza de Calcutta scria: „Iisuse scump, ajută-mă să răspândesc lumina Ta oriunde merg. Umple-mi inima cu Duhul Tău și cu viața Ta… Luminează prin mine și fii prezent în mine, astfel încât orice suflet cu care intru în...

Chivotul se mută în Biserica din cer

Chivotul se mută în Biserica din cer

Există în viața omului un „punct 0”, un timp al referinței, care determină un itinerariu în consecință. Calitativ vorbind, acesta depășește orice alt moment din viață și ține cât o viață și chiar mai mult. Când vine de sus, nu seamănă cu nimic altceva și are un...

Sfântul Ioan Iacob de la Neamț și sensibilitatea duhovnicească

Sfântul Ioan Iacob de la Neamț și sensibilitatea duhovnicească

Sfântul Porfirie Casocalivitul obișnuia să sublinieze o condiție importantă pentru a fi sau a deveni ortodox – a avea sufletul poetic. Acest lucru înseamnă a participa la taina creației și a-L vedea în ea pe Dumnezeu ca într-o oglindă. Înseamnă a participa la bucuria...

Părintele Nicolae Steinhardt și noblețea crucii

Părintele Nicolae Steinhardt și noblețea crucii

În viziunea Părintelui Nicolae Steinhardt, crucea și taina care se trăiește și se descoperă în ea reprezintă semnul distinctiv al creștinismului, „puterea” care îl face să existe față în față cu „nebunia” pe care o presupune pentru cei din afară, necredincioși sau...