Arhim. Benedict Vesa | Dreptatea și iubirea lui Dumnezeu la Sfântul Isaac Sirul

de | ian. 28, 2020 | Eseu

În urma unei lecturi integrale, se poate afirma cu ușurință că itinerariul ascetic propus de Sfântul Isaac are în vedere două aspecte, care reprezintă două dimensiuni ale aceleași realități: cunoașterea lui Dumnezeu și experierea iubirii Sale. Cele două dimensiuni se întâlnesc și, în final, se identifică. Pentru a argumenta această idee, vom cita un scurt fragment din prima colecție unde Sfântul Isaac creează legătura dintre cele două dimensiuni și le consideră drept finalitate a vieții ascetice: „Dragostea este mai dulce decât viaţa, iar înţe­legerea cea după Dumnezeu, dintru care dragostea se naşte, mai dulce este decât mierea şi fagurul… dra­gostea  este odraslă a cunoaşterii, iar cunoaşterea este odraslă a sănătăţii sufle­tului; iar sănătatea sufletului putere este, ce din răb­darea cea îndelun­gată vine[1]. Așadar, asceza conduce la sănătatea sufletului, iar sănătatea sufletului conduce la cunoașterea lui Dumnezeu, lecturată ca participare la dragostea dumnezeiască. Cunoașterea lui Dumnezeu coincide cu participarea la dragostea lui Dumnezeu și aceasta se identifică cu țelul ascetic vizat de Sfântul Isaac însuși.

Vom evoca cele trei etape ascetice la Sfântul Isaac din perspectivă gnoseologică și experiențială:

  • viețuirea trupească cu o asceză fizică; trecerea de la frica de moarte la frica de judecată;
  • viețuirea sufletească cu disciplina minții (discernământul natural) printr-o viață virtuoasă; stadiu intermediar către starea de fiu;
  • viețuirea duhovnicească, mai presus de orice mișcare; mintea experiază modul existenței la învierea din morți; în starea de uimire înaintea lui Dumnezeu, mintea participă la iubirea dumnezeiască[2], țelul final și devine co-moștenitor al Împărăției.

Trecerea de la viețuirea sufletească la cea duhovnicească face și diferența calitativă a perspectivei ascetului vis-a-vis de raportul lui Dumnezeu cu creația și cel interuman, în general. Și aici ne referim la trecerea de la starea dreptății, caracteristică etapei robilor și a negustorilor, și atingerea nivelului viețuirii fiilor, potrivit principiului dragostei duhovnicești sau luminoase. În capitolul 10 al celei de-a doua colecții, Sfântul Isaac vorbește despre patru mișcări ale minții în procesul cunoașterii de-a lungul etapei dreptății:

  • cunoașterea potrivit trupului;
  • cunoașterea lucrării subțiri unificate;
  • cunoașterea proprie luptelor ascunse în primele două;
  • cunoașterea proprie lucrării luminoase care se face în Dumnezeu și cu Dumnezeu.

Se observă din această înșiruire că viețuirea potrivit principiului dreptății se desfășoară pe parcursul primelor două etape duhovnicești (trupească și sufletească) și își găsește limita în cea de-a treia, cea duhovnicească. Această trecere se distinge în cazul ultimului tip de cunoaștere enunțat, care, la rândul său, presupune trei etape distincte: la început cunoașterea este densă, apoi limpede și, în cele din urmă, se transformă în uimire[3]. Aici este momentul în care ascetul se face părtaș dragostei de Dumnezeu, sursă a dragostei de aproapele[4]. Ascetul nu poate să-l iubească pe aproapele fără a experia mai întâi dragostea lui Dumnezeu[5].

Sf. Isaac Sirul (foto Doxologia.ro)

Sf. Isaac Sirul (foto Doxologia.ro)

La modul sintetic, întreaga lucrare ascetică nu are în vedere decât dezbrăcarea de egoismul personal, în vederea lărgirii și deschiderii față de Dumnezeu și lumea întreagă. Caracteristica vizibilă a unei astfel de lucrări este manifestarea iubirii față de creația întreagă și asumarea destinului acesteia în sensul unei co-pătimiri și a unei solidarități universale:

De nu se va ridica milostivul mai presus de dreptatea lui, nu este mi­los­tiv. Adică acela este milos­tiv, care nu numai dintru ale sale miluieşte pe oameni, ci şi cu bucurie suferă strâmbătate de la alţii…și se şi milos­ti­veş­te de dânşii. Şi când va birui dreptatea cu miloste­nia, atunci se încununează, nu cu cununile drep­ţilor cele din Lege, ci cu ale celor desăvârşiţi, din Evanghelie[6].

Dreptatea rămâne o caracteristică a lumii vechi, dinainte de întrupare, însă, pentru cei numiți cu numele lui Hristos, li se cere depășirea unei astfel de legi. Dreptatea și iubirea nu pot coexista, cea din urmă, odată experimentată, o depășește și o transformă calitativ pe cea dintâi. În viața ascetică, cele două stau într-o relație de dușmănie:

Mila şi dreapta-judecată întru acelaşi suflet sunt ca un om ce se închină lui Dumnezeu şi idolilor întru aceeași casă. Mila protivnică este dreptei-judecăţi. Că dreapta-judecată este potri­vire a cumpenei celei drepte, căci dă fieştecăruia după cum este vrednic, şi când face răsplătire nu se pleacă spre o parte, nici se uită la faţă. Dar mila este o întristare stârnită de bunătate, şi spre toţi se pleacă cu împreună-pătimire, şi celui vrednic de rău nu răsplăteşte, iar celui vrednic de bine îi preapriso­seşte[7].

Experierea iubirii dumnezeiești și extinderea acesteia față de creație reprezintă semnul distinctiv al curăției inimii. Vorbim aici de ceea ce, în termeni ascetici, Părinții numesc iubire atotcuprinzătoare, solidaritate universală, care se răsfrânge asupra întregii creații. Această comuniune universală o putem numi „întregul Adam”[8], indicând o unitate ontologică originară a firii umane. Adam este „tatăl universului” și, ca atare, el apare ca o personalitate colectivă. Hristos este „noul Adam”, care aduce din nou omenirea dispersată prin păcat la unitate. Iar scopul vieții duhovnicești este acela de asemănare cu Hristos. Vom cita un fragment extrem de cunoscut, în care Sfântul Isaac descrie curăția ca atingere a stării de iubire atotcuprinzătoare, prin care inima milostivă participă deplin la destinul creației întregi:

Şi ce este curăţia, în scurt? Inimă milostivă pentru toată firea cea zidită… Şi ce este inima milostivă? Ardere a inimii pen­tru toată zidirea, pentru oameni, pentru păsări, pentru animale, pen­­tru diavoli şi pentru toată făptura cea zidită; iar pomenirea şi vederea lor fac ochii celui milostiv să verse şiroaie de lacrimi. Din marea şi puternica milă ce îi apasă inima, şi din multa milostivire, inima lui se strânge, şi nu poate suferi să audă sau să vadă oarecare vătămare sau mică întristare întru zidire. Pentru aceasta, întru tot ceasul, rugă­ciune cu lacrimi aduce, şi pentru dobitoace, şi pentru vrăjmaşii adevărului, şi pentru cei ce îl vatămă, ca să se păzească ei şi să pri­mească milă. Asemenea [se roagă] chiar şi pentru firea celor tâ­râ­toare, pentru multa lui milostivire ce arde în inima lui fără de mă­sură, după asemănarea lui Dumnezeu[9].

Iubirea pentru întreaga creație aduce cu sine rugăciunea universală și unitatea cu întreaga lume. De altfel, mântuirea însăși este un proces comunitar, în care ascetul nu stă singur în fața lui Dumnezeu, ci cu el creația întreagă. Participarea la destinul făpturilor create îl face ca să se pună garant în fața lui Dumnezeu pentru frații săi și să-și „piardă” chiar și sufletul pentru ceilalți[10]. Acest lucru se întâmplă pentru că unul ca acesta dobândește mintea lui Hristos (1 Cor. 12, 9) și „îi vede pe toţi oamenii buni, şi nu i se arată lui cineva necurat şi spurcat… Căci cum ar împlini cineva cuvântul Apostolului ce zice «să so­cotească omul pe toţi mai buni decât pe sineşi» din curată inimă, de nu ar ajunge la cea zisă: «Ochiul cel bun nu va vedea rele»?”[11] Din punct de vedere teologic am putea afirma că această iubire și milă universală, generată de participarea la iubirea lui Dumnezeu (1 In. 4,8), face din om o oglindă a Creatorului și, implicit, o revelare și reflecție a Sa în lume: „Biruiască pururea întru tine cumpăna milosteniei, până când vei simţi întru sineţi mila aceea pe care o are Dumnezeu către lume. Fie ca această stare a noastră oglindă să ni se facă, ca să vedem întru noi înşine ase­mă­narea şi chipul cel adevărat care prin firea lor sunt ale Dum­nezeieştii Fíieri”.

Viața spirituală are ca finalitate experierea dragostei dumnezeiești și participarea la Împărăția eshatologică. Raiul bucuriei este revelarea dragostei nemărginite a Creatorului. Potrivit viziunii misticului ninivitan, petrecerea în viața de după moarte înseamnă împărtășirea euharistică din Hristos, întruparea prin excelență a dragostei. O să redăm un ultim fragment, un adevărat imn de sorginte biblică, cu valențe euharistice, dedicat petrecerii nesfârșite în raiul bucuriei prin participarea la cuminecarea cu dragostea dumnezeiască:

Raiul este dragostea lui Dumnezeu, întru care este des­fătarea tuturor fericirilor… Lemnul vieţii este dragostea lui Dumnezeu, dintru care a căzut Adam, şi nu s’a mai întâlnit cu bucuria… Şi când aflăm dragostea, cu pâine ce­reas­că ne hrănim, şi fără de lucru şi fără de osteneală ne împuter­nicim. Pâinea cea cerească este Hristos, Care S’au pogorât din Cer şi viaţă au dat lumii. Aceasta este hrana îngerilor. Cel ce a aflat dragostea, pe Hristos Îl mănâncă şi Îl bea în fieştecare zi şi în fieştecare ceas, şi fără de moarte se face dintru aceasta… Deci cel ce în dra­goste trăieşte, rodul vieţii din Dumnezeu cule­ge, şi în lumea aceasta pe aerul învierii încă de acum îl miro­seşte… Dra­gostea este Îm­părăţia pe care cu taină au făgăduit Domnul apos­tolilor a o mânca întru Împărăţia Lui. Căci [când zice]: «Veţi mânca şi veţi bea la masa Împărăţiei Mele» (Lc. 22: 30), ce este aceasta pe care o vom mânca, fără numai dra­gostea? Că de ajuns este a hrăni pe om dragostea, în loc de mâncare şi de băutură[12].

Ca să concluzionăm vom spune că participarea la dragostea lui Dumnezeu și răsfrângerea ei asupra lumii este semnul distinctiv al ascetului care a intrat în viețuirea treptei a treia, cea duhovnicească, anticiparea vieții eshatologice, prin asemănarea cu Dumnezeu care este, prin excelență, dragoste (1 In. 4,8). Cunoașterea duhovnicească, generată de harul lui Dumnezeu, trezește iubirea dumnezeiască. În acest moment, ascetul devine om duhovnicesc[13] prin părtășia la taina dragostei lui Dumnezeu, dobândind calitatea de fiu. Iar inima, ca și centru al vieții duhovnicești unde se realizează iubirea, devine „loc al cerului”[14], anticipând viața de după Înviere. Acesta este țelul și finalitatea vieții duhovnicești.


[1] Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte pentru nevoinţă, Alba Iulia, Reîntregirea, 2010 (I), 62, p. 440.

[2] I, 63, p. 439; Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, Partea II recent descoperită, trad. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Deisis, 2003 (II), 20, 1-10.

[3] II, 10, 1-2.

[4] II, 10, 29.

[5] II, 10, 34

[6] I, 4, p. 120.

[7] I, 51, p. 375-376.

[8] Această idee este exprimată pregnant de Părintele Sofronie Saharov, ucenic al Sfântului Siluan Athonitul, tributar al Sfântului Isaac.

[9] I, 71, p. 498-499.

[10] I, 64, p. 461,466.

[11] I, 37, p. 298.

[12] I, 46, p. 353-354.

[13] II, 20, 15.

[14] II, 20,23.

Ultimele articole

Tatăl se lasă judecat de fiii lui

Tatăl se lasă judecat de fiii lui

Dintr-o anumită perspectivă, parabola în discuție ar putea fi interpretată drept o permanentă judecată, excluzând orice nuanță juridică în favoarea unei continue autoanalize a personajelor, stând unul față în față cu ceilalți, dar, mai ales a cititorilor, care se...

Patriarhul Nicodim Munteanu

Patriarhul Nicodim Munteanu

Cel despre care vă invit să vorbim astăzi este cel de-al doilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Nicodim Munteanu. Succesorul lui Miron Cristea s-a născut la data de 6 decembrie a anului 1864 în localitatea Pipirig din județul Neamț. A plecat la Domnul la 27...

Pescuirea minunată

Pescuirea minunată

Evanghelia de astăzi e bogată în sensuri și extrem de actuală. O exegeză completă ar putea face de-a dreptul subiectul unei cărți, căci episodul „pescuirii minunate” are deopotrivă valoare simbolică, teologică și dacă s-ar face o investigație atentă, de bună seamă,...

Mai multe din Eseu
Sărbătoarea Sfintei Cruci și iconografia ei

Sărbătoarea Sfintei Cruci și iconografia ei

Instituită în veacul al IV-lea, această sărbătoare celebra la origini ridicarea Bisericii Învierii de la Ierusalim de către Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Către anul 347, însuşi Sfântul Chiril al Ierusalimului menţiona faptul că în întreaga lume existau deja...

Fără iubire nu există iertare, există compromisuri

Fără iubire nu există iertare, există compromisuri

Că și cuvântul ăsta, iertare, prea l-am făcut praf, l-am eviscerat și l-am umplut ca pe gogoșari, etimologie regresivă, asta am făcut. ”L-am iertat, părinte, l-am iertat, viața merge înainte!”N-ai iertat nimic, asta-i vrăjeală. Ai făcut compromisuri, n-ai iertat....

Nevoia de icoană sau întoarcerea la icoană

Nevoia de icoană sau întoarcerea la icoană

Poate mai mult decât oricând, acum e nevoie de întoarcerea la icoană. Obiect de cult și de închinare sau de cinstire cu profunde implicații telogico-dogmatice, icoana este în același timp obiect cu valențe sacre, dar și estetico-artistice. Implicațiile simbolice pe...

Omul și dorința de a fi erou

Omul și dorința de a fi erou

„Care este diferența dintre un erou și un laș? Amândoi se simt exact la fel în interior: amândoi se tem de moarte, amândoi se tem că vor fi răniți. Singura diferență dintre cei doi se rezumă la ce anume fac ei. Omul laș refuză să înfrunte ceea ce are de înfruntat....