„Averea” și poruncile

de Eseu

Text și context

Capitolul ce găzduiește pericopa evanghelica de astăzi debutează cu o parabolă. Hristos  vorbește despre dreptatea divină. Se folosește de un exemplu care-i permite, pe baza contrastului, să arate ce diferență este între logica și justiția divină și cea umană. O aduce în atenție pe văduva stăruitoare, tocmai pentru a arăta că, în raport cu ea, omul credincios trebuie să insiste infinit mai puțin, spre a primi cele cerute din partea lui Dumnezeu.

Apoi, vorbește despre credință. Ca de fiecare dată când o face, ține să arate că ea ține de interiorul omului și trebuie să fie asociată cu smerenia. Cum adunarea era mozaicată și în auditoriu, se găseau oameni aparținând tuturor claselor sociale și diferitelor grupări religioase ale vremii, ține ca de fiecare dată, să îi atingă nițel pe farisei. Prezintă, în contrast, un vameș, un exponent al ocupantului și al corupției sociale. Are grijă, însă, să laude atitudinea lui din templu, mai mult decât pe cea a celor ce se pretindeau împlinitori ai Legii. În fond, critică formalismul celor din urmă și aroganța cu care se proclamau astfel.

Precum se întâmplă de fiecare dată când au de-a face cu un tămăduitor, oamenii aduc și acum copiii în fața Lui. Să fie binecuvântați. Să le ursească ceva de bine. Să aibă ce povesti nepoților. Motivațiile sunt multiple. Hristos se folosește de această practică pentru a transmite un nou mesaj cu valoare morală. Pe de-o parte, îi ceartă pe ucenici, care încearcă să-i oprească să facă acest lucru, iar pe de alta laudă curăția inimii pruncilor și o dă exemplu. Din anumite puncte de vedere, lumea păstrase încă, în întregimea ei, anumite aspecte ce defineau copilul. Din păcate, accentele nu căzuseră unde trebuia. La suflet, lumea nu mai era la vârsta copilăriei. Se azvârlise într-o cruntă bătrânețe a imoralității, ce-i zvântase și ultimele urme ale inocenței de pe chip. De aceea era nevoie ca oamenilor să li se ceară să se reîntoarcă la statutul de prunci. Nu să coboare la mintea copiilor, atenție! La sufletul lor!

În învălmășeala ce se iscase, cineva din popor, ridică și el glasul. Are o întrebare. Marcu ține să accentueze că este tânăr, probabil pentru a face o frumoasă tranziție de la pasajul anterior la cel de față. Luca se mulțumește doar să spună că era dregător. Omul are o întrebare, firească și de bun simț. Vrea să știe ce-i de făcut pentru a dobândi viața veșnică.

Hristos și lingușeala

Învățătorul îi răspunde frământării, nu înainte de a-l lua însă nițel în răspăr. Nu-i place stilul, ce mustește a gânduri ascunse, cu care-l abordează omul. E meteahnă de diplomat și comerciant și probabi, l-ar vrea dezbărat de ea. Fiind un om aflat în funcții înalte, ține la etichetă și la anumite dulcegării. I se adresează și Lui, din complezență, cu „bunule învățător”. Hristos ține să-l se oprească asupra formulării și să arate că, involuntar, a spus un lucru interesant. Însă, spre a fi înțeles, se cade a fi completat: „nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu.” Cu alte cuvinte, fără să vrea, dregătorul curios, I-a mărturisit calitățile divine. Din tonul Lui Hristos se desprind ușoare accente de ironie. Și totuși, nu-l mustră pentru abordare, ci doar ține să arate ce se înțelege din spusele sale.

„Poruncile” și „desăvârșirea”

Ca răspuns la frământarea dregătorului, Mântuitorul îl trimite la textul Scripturii. Arată înspre porunci, ferm și expeditiv: „Ştii poruncile: Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta.” Răspunsul e cel așteptat. Omul era un practicant al Legii și nu se arată surprins de cele spuse de El. Ba mai mult, ține să aducă mărturie că i-a urmat toate prescripțiile. Din modul cum o face, dă de înțeles că ar vrea ceva mai mult. Învățătorul nu se lasă așteptat. Din gura Lui ies cuvinte ce-l vor întrista, însă: „Încă una îţi lipseşte: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie.”

Dezinteresul față de cele lumești, venit la pachet cu urmarea Lui, reprezintă calea sigură spre mântuire. Pentru un om ce se simte, însă, legat de realitățile acestei lumi, e un motiv de profundă supărare. Bogat fiind, cel ce-a-ndrăznit să-ntrebe, e nevoit să plece întristat. A primit răspuns la întrebare, dar îndeplinirea lui e peste puterile sufletești ale sale.

Hristos e trist și El. Ca de fiecare dată când răspunsul Său nemulțumește și când în inimile oamenilor găsește lacăt și ferecătură, în loc de dragoste și sălaș. Nu-i necăjit pentru Sine, ci pentru cel de dinaintea Lui. Își dă seama că, în ciuda abundenței bunurilor materiale, cel cu care vorbise e sărac. De-o pauperitate ce-i nocivă. Exclamă cu durere: „Cât de greu vor intra cei ce au averi în împărăţia lui Dumnezeu!”

Bogații și Împărăția

Să fie aceasta o sentință? E Dumnezeul nostru un adversar declarat al bogăției? Nici vorbă. E unul al dreptății sociale. Dar aceasta nu exclude bogăția, ci doar cere o anumită atitudine în raport cu ea. Bogăția nu reprezintă în mod obligatoriu calea de intrare în iad, la fel cum nici sărăcia nu e drumul absolut înspre Împărăție. Dumnezeu ne-a înzestrat cu libertate și a inclus în ea și originalitatea. Fiecare om este chemat să se mântuiască folosindu-se de ceea ce are la îndemână. În rândul cetei sale, cum spunea titlul unei interesante cărți.

Problema dregătorului rezidă în absolutizarea bogăției. În faptul că, spre deosebire de alți oameni iluștri cu stare, precum Iov, era atât de legat de patrimoniul material de care dispunea, încât nu se putea imagina fără el. Nici măcar în cele mai negre visuri.

Cum cuvintele Lui Hristos sperie, ascultătorii încep să vocifereze. Întrebarea ce se iscă pe buzele tuturor e firească și de bun simț: „Şi cine poate să se mântuiască?” Răspunsul e mai mult decât dătător de nădejde: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.” Judecata se face după măsura iubirii, nu a meritocrației. În plus, neputința omenească poate fi transformată de Dumnezeu. E nevoie doar de rugăciune și de mărturisire sinceră.

Aspecte conclusive

Dincolo de valoarea în sine a evenimentului, dialogul cu dregătorul se pretează și la o interpretare simbolică și alegorică. În ipostaza acestui om ne regăsim cu certitudine și noi, fiecare, dacă ne facem o analiză sinceră a conștiinței. Într-o formă sau alta, într-un moment sau altul al vieții, suntem robiți de te miri ce mărunțiș pe care-l considerăm mai important decât veșnicia.

Mai e apoi un accent asupra căruia merită adăstat nițel. Împărăția cerurilor „se moștenește”. E un fapt bine spus, deși involuntar, de către dregător. Acest lucru arată că ea vine ca un dar. Dumnezeu ne-o oferă în mărinimia Lui, dacă vom ști să dăm dovadă că îi suntem copii iubitori. Apoi, ne conferă statutul de fii, căci ei sunt chemați a o „moșteni”. Dacă pentru un petec de pământ rămas de la părinți, frații se judecă adesea cu anii, oare nu ar merita să facem tot posibilul pentru a moșteni unul de cer?

Radio Renasterea
Radio Renasterea
„Averea” și poruncile
Loading
/

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Mai multe din Eseu
Sfințenia și sfinții în tradiția răsăriteană

Sfințenia și sfinții în tradiția răsăriteană

(versiune revizuită a studiului publicat în revista Tabor, nr. 6, iunie 2018) 1. Sfințenia ca însușire proprie lui Dumnezeu. Raportul dintre sfințenie și celelalte atribute divine. Părintele Dumitru Stăniloae consideră că luată în ea însăși, sfințenia este un atribut...

Psalmii | Arhim. Simeon Pintea

Psalmii | Arhim. Simeon Pintea

Psalmii reprezintă, alături de imnografie, o componentă însemnată în cultului ortodox. Toate slujbele au în alcătuirea lor Psalmi sau stihuri alese din Psalmi. Fără îndoială, Psalmii sunt o moștenire din cultul Vechiului Testament. Ei reprezentau și atunci conținutul...

Ce-ar fi fost dacă…? | Mircea Gelu Buta

Ce-ar fi fost dacă…? | Mircea Gelu Buta

În anul 1990, la puţină vreme după căderea regimului comunist, când Biserica naţională putea din nou să se manifeste liber şi să adune oamenii în comunitatea ei de iubire şi credinţă, au început să apară întrebări, inclusiv în presă, de genul „Ce s-ar fi întâmplat...