Prelegere susținută luni, 5 iunie 2023, în a doua zi de Rusalii cu ocazia aniversării a 500 de ani de la prima atestare
„Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții”.
Nicolae Iorga
Cine au fost părinții și strămoșii noștri, părinții și străbunii dumneavoastră ai bichigenilor? Probabil că le cunoaștem numele părinților și bunicilor, eventual al străbunicilor noștri, dar al celor de dinaintea lor majoritatea dintre noi nu-l știu. Un răspuns foarte potrivit la această întrebare l-a dat istoricul nostru celebru Nicolae Iorga la începutul secolului XX, când în urma unor călătorii prin Transilvania și a unor studii efectuate în arhivele ardelene și maghiare a publicat mai multe volume, între aceastea și o carte cu un titlu sugestiv pentru condiția majorității zdrobitoare a românilor transilvăneni: Sate și preoți din Ardeal, precizând în introducerea volumului că „istoria Ardealului nostru e de la început chiar o istorie de țărani. De țărani cu pământ și fără, de țărani cu carte și fără carte, de țărani care au muncit numai cu brațele, păstrând obiceiurile și îmbogățind limba prin cânturi și de țărani care au luptat ca moșneni și soldați, de țărani care s-au rugat lui Dumnezeu după slova tipărită pentru binele, fericirea și pentru iertarea din robie a tuturora. O istorie de sate și de preoți e istoria Ardealului românesc”[1]. Bichigiu face parte împreună cu localitățile Țării Năsăudului dintr-o regiune geografică în care românii au fost majoritari din punct de vedere etnic, iar social au fost țărani, adică agricultori și crescători de animale, aserviți districtului săsesc al Bistriței (1475-1762), supuși și cătane ale regimentelor de graniță austriece (1763-1849), cetățeni ai comitatului, după Marea Unire ai județului Bistrița-Năsăud.
Istoria Bichigiului și a locuitorilor așezării se pierde în negura vremii, documentele sau izvoarele istorice păstrate și ajunse până la noi atestând localitatea pentru prima oară în anul 1523[2]. Însă aceasta nu înseamnă că înainte de 1523 aici ar fi fost pustiu! Nici vorbă! De fapt, un document emis de Primăria Bistriței în 24 mai 1762 precizează că districtul românesc al Rodnei, oferit ca danie de regele Matia Corvin în 3 iunie 1475 orașului Bistrița, cuprindea Rodna și cele 20 de sate aparținătoare, între acestea fiind enumerat și Bichigiu[3]. E limpede că valea Bichigiului era locuită încă din 1475, deci cu 48 de ani anterior anului primei atestări documentare din 1523, de valahi, așadar de câteva familii românești. Nu știm câte erau și nici unde locuiau, dar putem aprecia fără să greșim că acestea erau așezate tot pe vatra actuală a satului. În lipsa altor surse cunoscute, primul document care atestă denumirea localității Bichigiu e cel din anul 1523. Mai exact este vorba despre un document păstrat în arhivele orașului Bistrița. De ce aici și nu altundeva? Pentru că zona aceasta a fost încorporată din punct de vedere administrativ și juridic Districtului Bistrița în anul 1475 de regele Matia Corvin, orașul săsesc fiind autoritatea civilă supremă aici până în anul 1762. Cele mai vechi documente ale Bistriței au fost publicate încă din secolul al XIX-lea, documentul nostru fiind editat de Nicolae Iorga în volumul XV al cunoscutei colecții Hurmuzaki[4].
Documentul emis de Primăria Bistriței, în 29 septembrie 1523, este semnat de judele Toma Pellio și de zece consilieri locali, care întăresc celor trei călugări pe nume Matei, Alexandru și Petru, care apelaseră la oraș alături de cnezii de pe văile Rodnei, „loc potrivit pentru mănăstire”. Petenții au prezentat autorităților bistrițene un înscris, deci un document mai vechi, care certifica existența aici a unei mănăstiri „în anii trecuți”. „Drept aceea”, se precizează în document, „hărăzim sus-zișilor călugări credincioși pomenitul loc, care este între satul Hordău și satul Telciu, pe un oarecare deal mic, aproape de apa Bichigi și donându-l ca să-l stăpânească, locuiască și în același loc să clădească mănăstirea pentru ei și urmașii lor”. Zece ani mai târziu, la 14 februarie 1533, același jude alături de 12 jurați ai Bistriței, la cererea „episcopului Ioan Laur (Layr Iowan) și al altor călugări”, întăresc mănăstirii din Bichigiu drepturile conferite prin documentul din 29 septembrie 1523. Textul documentului spune că nu a fost vorba doar despre o înnoire a documentului anterior, ci despre o detaliere a proprietăților mănăstirii „ca să aibă putere în veci”. Documentul stipulează limpede că este vorba despre „călugări credincioși rânduielii vechi a bisericii grecești”, care și-au construit „reședințele retrase de locuințele oamenilor, unde au avut în acel loc spațiu din belșug”, primind acum dreptul de a folosi pădurea din apropierea mănăstirii, situată „în partea de miazăzi, precum și moara de pe apa Bichigiului, construită de episcopul Ioan Laur, apoi heleșteul, pășunea și câmpul spre hrana animalelor”[5].
Reținem, așadar, că în primele două decenii ale secolului al XVI-lea exista aici pe valea Bichigiului o așezare românească și o mănăstire ortodoxă de călugări. Deși mănăstirea a dispărut cândva la mijlocul secolului al XVIII-lea, toponimia a păstrat-o până în ziua de astăzi în conștiința sătenilor prin locul numit „Valea Mănăstirii”. Totodată, din tradiția orală a satului, înregistrată și notată de preotul Vasile Dolha, păstorul spiritual al bichigenilor între 1841 și 1876, se știe că Vasile Simion a Lupului a găsit în locul respectiv un clopot plin cu galbeni[6]. Clopotul descoperit pe platoul Văii Mănăstirii avea 16 kg și a fost confiscat de autoritățile militare austro-ungare în 15 iulie 1916, fiind topit pentru nevoile armatei cezaro-crăiești în bătăliile din Primul Război Mondial[7]. Pe de altă parte, mărturiile istorice ne arată că biserica mănăstirii a dăinuit peste 250 de ani după cum aflăm dintr-o anchetă realizată de autoritățile habsburgice în primăvara anului 1761, după potolirea mișcării de dezrobire religioasă a românilor ardeleni, condusă de Sofronie de la Cioara între anii 1759-1761. Comisia imperială care a întreprins o anchetă în vederea constatării în teritoriu a situației confesionale a românilor, a trecut prin Bichigiu în 31 mai 1761. Procesul verbal al acesteia s-a păstrat și a fost publicat de Virgil Șotropa în anul 1937, în Bichigiu comisia înregistrând următoarele: „După cum e scris pe biserică ea a fost clădită înainte cu 260 de ani de către 3 călugări, despre care nu se știe dacă au fost uniți (greco-catolici, nota mea) ori neuniți (ortodocși, nota mea). Sătenii până acum n-au auzit despre unire și în luna martie și-au închis biserica”. Totodată, comisia nota numele celor cinci capi de familie declarați uniți și numele celor doi preoți: Pinte și Vasile[8]. Câteva luni mai târziu, în septembrie 1761, inclusiv episcopul unit Petru Pavel Aron recunoștea în scris în protocolul Episcopiei Blajului că „nu numai mirenii ce și preoții mulți până acum de ai noștri și încă doară protopopii să află care nu numai întrebându-se să răspund că nu știu, ci cu adevărat doară nu știu ce e unirea”[9].
De altfel, rezultatele înregistrate de comisia aulică în districtul Bistriței ne arată că deși 82 % dintre preoții conscriși s-au declarat uniți, românii din 47 de localități (82%) se declaraseră în totalitate neuniți, adică ortodocși, rezultatele finale ale anchetei autorităților înregistrând 96,68% familii neunite și doar 3,32% familii unite în districtul Bistriței![10]. Acest rezultat explică atât atitudinea moșului Atanasie Todoran din Bichigiu de a refuza primirea Sfintelor Taine de la cei doi preoți uniți și închiderea bisericii din localitate de către săteni, așa cum preciza comisia în 31 mai 1761, cât și refuzul năsăudenilor de a depune jurământul în fața autorităților militare austriece – reprezentate de generalul Nicolaus von Buccov – și ecleziastice unite – reprezentate de episcopul Petru Pavel Aron – pe platoul Mocirla în 12 mai 1763, dezvăluind în mod indiscutabil dimensiunea religioasă a revoltei grănicerilor năsăudeni din primăvara anului 1763. Nu în ultimul rând, explică recursul la forță al autorităților habsburgice și dorința acestora de a oferi un exemplu pilduitor, care să descurajeze orice opoziție românească autohtonă în fața planurilor de militarizare a zonei și de catolicizare forțată a noilor grăniceri ai imperiului, deznodământul din toamna anului 1763 fiind cel bine cunoscut: frângerea pe roată a lui Atanasie Todoran din Bichigiu și spânzurarea celorlalți trei capi ai revoltei: Vasile din Mocod, Grigorie din Zagra și Vasile din Telciu[11]. Despre militarizarea zonei Năsăudului și constituirea celorlalte regimente de graniță din Transilvania, proces condiționat de îmbrățișarea catolicismului de către cei încorporați în noul confiniu austriac scriu mai mulți martori din epocă, precum medieșeanul sas Michael Conrad von Heydendorff cel Bătrân sau cronicarul maghiar Petre Bod, astfel încât catolicizarea forțată, în cazul românilor trecerea la unirea cu Roma în anii 1761-1765 nu poate fi contestată. Heydendorff notează în acest sens explicit că românilor li s-au făcut multe promisiuni în legătură cu „avantajele visate”, dar li s-a pus o singură condiție: „acela care dorea să devină grănicer trebuia să treacă pe dată la religia catolică unită”[12]. În concluzie, trecerea la unirea cu Roma în Bichigiu și în celelalte sate ale Țării Năsăudului s-a făcut prin militarizarea zonei între anii 1763-1767, cei ce au refuzat să devină cătane austriece și credincioși greco-catolici au emigrat în Moldova sau pe văile Bărgaielor, care au fost militarizate douăzeci de ani mai târziu în vremea împăratului Iosif II, care nu i-a mai constrâns pe locuitori să treacă la greco-catolicism pentru a deveni grăniceri, iar localitățile din Țara Bârgăului au rămas ortodoxe. Revenirea bichigenilor la Biserica Ortodoxă s-a făcut în contextul binecunoscut din toamna anului 1948 prin preotul Ioan Bondane, originar din Telciu, paroh în Bichigiu între 1942-1952, cel ce a inițiat și condus lucrările de construcție ale actualei biserici, edificată între anii 1947 și 1950, când a fost târnosită de episcopul pensionar Veniamin Nistor, prietenul și reprezentantul episcopului Nicolae Colan al Vadului, Feleacului și Clujului.
În ceea ce privește dinamica demografică a localității, șematismele ecleziastice și recensămintele civile din secolele 18-21 prezintă următoarea situație: în 1733 erau 56 de familii păstorite de popa Nechita și popa Vasile; în 1761 numărul familiilor a crescut la 75, 70 ortodoxe și 5 greco-catolice, păstorite de popa Vasile și Popa Pinte, ambii uniți; în 1813 existau 67 de case locuite; în 1835 comunitatea era formată din 476 creștini greco-catolici, păstoriți de Pahomie Pop, biserica de lemn din sat fiind pusă sub patronajul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, hramul fiind transmis noii biserici de piatră, finalizată în 1950. În 1857, Bichigiu avea 135 case și 670 locuitori, douăzeci de ani mai târziu erau 159 de case și 680 de locuitori, între care 668 greco-catolici, 2 romano-catolici și 12 evrei. În 1900 erau înregistrate 204 case și 973 de locuitori, iar în anul 1910, la ultimul recensământ maghiar, 229 case și 1.132 locuitori, dintre care 1.091 români, 34 maghiari și 32 evrei, 300 fiind alfabetizați. În timpul Primului Război Mondial au fost mobilizați pe front 157 de bichigeni, din care 13 au murit, 7 s-au întors invalizi, 116 au revenit sănătoși, 21 au fost dați dispăruți, de pe urma lor rămânând 19 văduve și 51 de orfani[13]. Cel mai mare număr de locuitori l-a înregistrat Bichigiu la recensământul din 1948, când aici locuiau 1.557 de persoane, ultimele trei recensăminte arătând o scădere dramatică a populației: 1.405 locuitori în 1992, 996 în 2002 și 786 în 2011. Șirul preoților slujitori este bine cunoscut începând cu secolul XIX, păstorii spirituali ai parohiei Bichigiu fiind următorii: pr. Pahomie Pop (1808-1841); pr. Vasile Dolha (1841-1876); pr. Mihail Onișor și pr. Ioan Pop (1876-1879); pr. Vasile Dumbravă (1880-1891); pr. Damian Pop (1891-1920); pr. Emil Pop (1920-1927); pr. Valeriu Mureșianu (1927-1934); pr. Ioan Pop (1934-1942); pr. Ioan Bondane (1942-1952); pr. Victor Tănase, pr. Ioan Dăncescu și pr. Ioan Blidar (1952-1960); pr. Ioan Hrișcu (1960-1963); pr. Dumitru Nan (1963-1973); pr. Iacob Sângeorzan (1973-1983); pr. George Ciherean (1983-1990); pr. Ioan Platon (1990-1997); pr. Nicolae Hoha (1997-1999); pr. Nicolae Tîrgoveț (1999-2014); și pr. Gavrilă-Tudor Zinveliu (2014-prezent).
Cel mai cunoscut fiu și erou al satului Bichigiu a fost și rămâne Sfântul Martir Atanasie Todoran, pomenit în Sinaxarul Ortodoxiei românești în data de 12 noiembrie, ziua martiriului său. Despre pilda vieții și demnității lui creștine românești și dreptmăritoare, aș dori să reținem portretul schițat de cunoscutul istoric și gazetar transilvănean George Barițiu în urmă cu o sută cincizeci de ani: „Umbra ta, Tudorane, să-i învețe pe toți daco-romanii a cunoaște ce este stăruința și perseverența în credință și ce înseamnă să aibe cineva caracter, în orice poziție s-ar afla”.
CȘ III Dr. Mircea-Gheorghe Abrudan
[1] N. Iorga, Sate și preoți din Ardeal, ediție critică de I. Oprișan, Editura Saeculum I.O., București, 2007, p. 27.
[2] Nicolae Drăganu, Toponimie și istorie, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, Cluj, 1928, pp. 43-46.
[3] Document reprodus de Virgil Șotropa în Arhiva Someșană, Nr. 24, aprilie-septembrie 1938, pp. 11-13.
[4] Documente privitoare la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, Volumul XV. Acte și scrisori din arhivele orașelor ardelene (Bistrița, Brașov, Sibiu) publicate după copiile Academiei Române de N. Iorga, Partea I 1358-1600, Atelierele grafice Socec & Comp., București, 1911, doc. 495, pp. 271-272.
[5] Ibidem, doc. 685, p. 366.
[6] Pr. Nicolae Târgoveț (coord.), Bichigiu – Străveche vatră românească. Moment aniversar – 500 de ani de atestare istorică a Bisericii Ortodoxe din localitate, Editura Charmides, Bistrița, 2001, pp. 12-13.
[7] Războiul din spatele tranșeelor. Contribuții documentare referitoare la județul Bistrița Năsăud, ediție îngrijită și note Adrian Onofreiu, Cornelia Vlașin, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2017, doc. 95, p. 127.
[8] Virgil Șotropa, „Contribuții la istoria bisericească”, în Arhiva Someșană, nr. 21, 1937, p. 457.
[9] Florin Valeriu Mureșan, „Aspecte ale vieții religioase în districtul românesc al Bistriței la mijlocul secolului al XVIII-lea”, în Dorel Man, Flore Pop (coord), 250 de ani de la martiriul sfinților mărturisitori năsăudeni 1763-2013, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2013, p. 170.
[10] Ibidem, p. 180.
[11] Pr. Gavrilă-Tudor Zinveliu, Ierom. Maxim Morariu, Noi aspecte ale martiriului Sfinților năsăudeni, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2016.
[12] Ela Cosma, Împăratul călător și ardelenii în memoriile lui Michael Conrad von Heydendorff cel Bătrân, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2015, p. 417.
[13] Serviciul Județean Sibiu al Arhivelor Naționale, fond ASTRA, inv. nr. 453, „Listele participanților la Primul Război Mondial”, dosar nr. 4a Județul Bistrița-Năsăud, ff. 84-86.
