Suntem în Duminica a 30-a după Rusalii și avem la Sfânta Liturghie povestea demnitarului bogat, care se interesează de viața veșnică, cuprinsă în Evanghelia după Luca 18, 18-27.
Narațiunea o găsim și în Evanghelia după Matei 19, 16-26, unde demnitarul este prezentat ca fiind un tânăr bogat.
Interlocutorul nostru caută o „rețetă” tehnică care să-i aducă viața veșnică, așa cum era obișnuit cu domeniu său de existență, unde „rețetele” financiare și economice funcționau previzibil. Mântuitorul Hristos îi oferă o lecție simplă, cuprinzând o „rețetă” după modelul cunoscut de acesta, care îl dezamăgește, dar îi și dă peste cap sistemul său de gândire, aducându-i întristare.
Până la urmă, Domnul Hristos dorea să-i transmită că viața veșnică înseamnă relația de iubire cu Dumnezeu și că aceasta nu se încadrează în sistemul de gândire al vieții economice și social-mercantile, de care omul se lasă adesea cuprins.
La întrebarea: ce este de făcut pentru dobândirea vieții veșnice, Hristos îi indică primul pas, etapa întâi a unei experiențe personale în relația cu Dumnezeu: împlinirea poruncilor, adică încadrarea propriei existențe într-un sistem de valori ce ține de viața veșnică: „Să nu săvârșești adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” (Luca 18, 20). Aceasta e o primă etapă din calea ce trebuie parcursă spre relația cu Dumnezeu în veșnicie, etapă în care este nevoie de o schimbare de mentalitate și percepție asupra existenței noastre.
Pentru că demnitarul a menționat că respectă aceste porunci din tinerețile lui, Domnul Hristos îi arată a doua etapă în care ar fi trebuit să intre: „Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri; și vino și urmează Mie” (Luca 18, 22). Auzind acestea, omul nostru s-a întristat, căci era foarte bogat. Nu s-a așteptat să primească o astfel de sugestie. Dovadă că respecta poruncile în mod formal, fără ca acestea să producă și o schimbare în mentalitatea lui. Era în continuare legat de avuțiile lui, iar respectarea poruncilor lui Dumnezeu nu avea nici un efect asupra vieții sale. Dacă ar fi împlinit serios poruncile ar fi fost legat cu sufletul de Dumnezeu, nu de avere, iar debarasarea de aceasta pentru Dumnezeu nu ar fi fost o problemă. Chiar dacă nu și-ar fi vândut toate avuțiile, cel puțin ar fi stat pe gânduri și nu s-ar fi întristat lamentabil.
Lumea în care trăim este plină de oameni care țin poruncile lui Dumnezeu după modelul dregătorului bogat. Aceștia nu se atașează de Dumnezeu cu dragoste, ci cu interes, considerându-L un factor de avantaj în împlinirea propriilor idealuri de viață. Nu-i interesează nici o clipă ce vrea Dumnezeu de la ei, ci doar ce vor ei de la Dumnezeu. Mai mult decât atât, nu sunt dispuși să-L cunoască și să-L accepte pe Dumnezeu așa cum este El, adică așa cum S-a descoperit și Se face cunoscut în viața Bisericii, ci Îl ajustează după propriile viziuni și dorințe, încât Dumnezeul lor personal nu este nicidecum și Dumnezeul Bisericii. Au oroare față de dogmele revelate și perene ale Bisericii, care dau garanția adevărului despre Dumnezeu, și preferă concepțiile superficiale și contradictorii ale unei viziuni personale, care deformează slava și chipul lui Dumnezeu. Asta înseamnă să-ți faci din Dumnezeu un „chip cioplit”, o asemănare a percepțiilor noastre, corespunzător comodităților și preferințelor personale ale fiecăruia.
În aceasta constă idolatria modernă, indicată și oprită de porunca a doua din Decalog: a-l rupe pe Dumnezeu de Biserică ,„stâlp și temelie a adevărului” (I Timotei 3, 15) și a-i face un „chip cioplit” „întru asemănarea chipului omului celui stricăcios” (Romani 1, 23). Așa au apărut mai întâi multitudinea de confesiuni religioase, care-L prezintă fiecare pe Dumnezeu după „propriile” convingeri, mai ales în sfera protestantă, fiind acceptate toate ca direcții bune, deși unele sunt de-a dreptul contradictorii. Apoi concepțiile omului secular, care își întemeiază confesiuni personale, rupte total de adevărul și viața Bisericii, având drept criteriu doar propriile dorințe.
Premergător unor astfel de direcții religioase este dregătorul bogat din fragmentul evanghelic de astăzi, care a dovedit că n-a înțeles nimic din poruncile lui Dumnezeu, având o concepție personală despre relația cu El total în afara realității. Învățătura desprinsă din această convorbire pilduitoare este că pe Dumnezeu Îl găsim cel mai adesea acolo unde nu convine dorințelor noastre; cel mai sigur în Biserică, unde exigențele de viață „nu cântă în strună firii omenești superficiale și pătimașe”, legată de cele pământești. Acolo unde ne place și ne convine nouă în sens de moft, cu siguranță Dumnezeu lipsește.
Nădejdea noastră se află în cuvintele care încheie această pericopă scripturistică: „Zis-au cei ce ascultau: Și cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu” (Luca 18, 26-27). Adică acolo unde omul nu-L poate găsi pe Dumnezeu, vine Însuși Dumnezeu în întâmpinarea lui și îi oferă câte o lecție… uneori usturătoare… dar întotdeauna plină de iubire. Depinde de fiecare dacă suntem în stare să învățăm ceva.
Pr. Adrian Cherhaț