1. „Eu sunt!”. Misterul de nepătruns al sintagmei

Persoana lui Iisus Hristos a fost și rămâne, pentru totdeauna și pentru toate generațiile de oameni, una de nepătruns și de neînțeles în toate profunzimile ei. Și-aceasta pentru că El nu a fost numai om, ci, înainte de toate, Dumnezeu adevărat. Or, Dumnezeu și ființa Sa rămân întotdeauna dincolo de înțelegerea și de puterea de exprimare a omului. Și Iisus a știut acest lucru. De aceea, El a încercat, prin diferite ziceri sau definiții, să se facă înțeles, pe cât a fost cu putință omului, în misterul Său inexprimabil; altfel spus, să își definească propria Sa persoană.

În acest sens, dintre toate cele patru Evanghelii, una excelează, consemnând cele mai multe ziceri ale lui Iisus despre Sine. Este vorba despre Evanghelia după Ioan care cuprinde zece „ziceri” ale lui Iisus prin care El încearcă să Se definească pe Sine, folosind expresia „Eu sunt!”. Așadar, „Zicerile” ioanine sunt forme de exprimare cuprinzătoare, constând în diferite definiri pe care Iisus Și le atribuie cu scopul de a Se aduce pe Sine în realitatea curentă a omului, marcând, astfel, identitatea Sa mesianică și filiația Sa divină. Ele cuprind analogii cu realități din viața cotidiană, precum: vița, ușa oilor, păstorul, calea, pâinea; sau cu concepte duhovnicești, ca spre exemplu: viața, învierea, lumina, adevărul.

„Zicerile” ioaneice constituie, în același timp, și instrumentul de bază al definirii hristologiei Evangheliei[1], prin intermediul căruia se cristalizează scopul scrierii, și anume acela de a-L descoperi pe Iisus-Omul ca Fiu al lui Dumnezeu și Dumnezeu adevărat, în același timp (cf. In. 10, 30). Astfel, Hristos apare ca revelatorul prin excelență al Tatălui în acțiunea Lui față de lume[2].

Din acest punct de vedere, Evanghelia a IV-a poate fi socotită Evanghelia identității divine lui Iisus sau a definirii propriei sale Persoane. Iată care sunt, așadar, cele zece mărturii directe[3] ale lui Iisus despre Sine, exprimate în sintagma „Eu sunt”:

1. Ioan 6, 35-48: „Eu sunt Pâinea vieții”
2. Ioan 8, 12: „Eu sunt Lumina lumii”
3. Ioan 8, 23: „… Eu sunt dintru cele de sus…”.
4. Ioan 8, 58: „Mai înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt!”
5. Ioan 10, 9: „Eu sunt ușa…”
6. Ioan 10, 11: „Eu sunt Păstorul cel bun”
7. Ioan 10, 36: „… Sunt Fiul lui Dumnezeu?”
8. Ioan 11, 25: „Eu sunt învierea și viața…”
9. Ioan 14, 6: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.”

• Ioan 15, 1: „Eu sunt vița cea adevărată.”

Pe lângă aceste „ziceri”, avem și trei mărturii indirecte, una prezentă în Evanghelia după Ioan (19, 21) și două în cartea Faptele Apostolilor (7, 32; 9, 5). Pe toate acestea le vom analiza, pe rând, în articolele viitoare din cadrul programului nostru biblic intitulat: „Biblica – Novum Testamentum”.

În Vechiul Testament, expresia „Eu sunt” apare, adesea, în debuturile oracolelor profetice sau când Domnul Dumnezeu vorbește direct, descoperindu-Se pe Sine: „Eu sunt Dumnezeul Cel atotputernic” (Gen. 17, 1); „Eu sunt Cel ce sunt” (Exod 3, 14); „Eu sunt cel dintâi și cel de pe urmă” (Isaia 44, 6) ș.a.m.d. Folosind aceeași sintagmă „Eu sunt”, Iisus Își asumă propria divinitate așa cum Iahve S-a descoperit pe Sine, în Vechiul Testament, ca Dumnezeu adevărat. Așadar, sintagma „Eu sunt”, din Noul Testament, are aceeași semnificație teologică ca și expresia „Eu sunt” din Vechiul Testament.

Așa cum se poate observa, aceste ziceri ale lui Iisus apar împreună cu un nume predicativ (ex. Eu sunt lumina lumii!), dar există și alte afirmații ale lui Iisus prin care își exprimă propria divinitate, dar în care zicerea „Eu sunt”, nu are aplicat un nume predicativ, ca spre exemplu: „Eu sunt, Cel care vorbește cu tine” (In 4, 26); „Eu sunt, nu vă temeți!” (In 6, 20); „…Nu credeți că Eu sunt?” (In 8, 24); „veți cunoaște că Eu sunt” (In 8, 28); „…Mai înainte ca să se nască Avraam, Eu sunt” (In 8, 58); „…să credeți …că Eu sunt” (In 13, 19); „Iisus le-a zis: « Eu sunt »” (In 18, 5). Și unele, și altele, exprimă aceeași intenție a lui Iisus: afirmarea misterului divinității propriei Sale Persoane exprimat în Preexistența Sa, în Atotputernicia Sa, sau în unicitatea Ființei Sale.

Folosirea absolută a expresiei „Eu sunt” (ἐγώεἰμι), în discursuri, era misterioasă atât pentru ascultătorii evrei cât și pentru neevrei, și aceasta pentru că, mai ales pentru evrei, numele Iahve (YHWH – „Eu sunt”) – era prea sfânt pentru a fi pronunțat[4]. Însă, când Ioan Evanghelistul consemnează folosirea de către Iisus a tetragramei (YHWH – Jahve) are în vedere transmiterea către destinatarii scrierii sale a ceea ce ei trebuiau să știe cu privire la persoana lui Iisus Hristos, și anume, că El este Dumnezeu adevărat, singurul Mântuitor al lumii, unica țintă a credinței și a speranței omului, atât prezentă cât și viitoare. Astfel, prin sintagma „Eu sunt”, Iisus S-a prezentat pe Sine ca fiind o reală și continuă „teofanie istorică”[5] a eternei Ființe a lui Dumnezeu, necuprinsă de gând și de cuvânt.

2. „Eu sunt Pâinea vieții!” (Ioan 6, 35-48). Scandalizarea mulțimii

Iisus Se definește pe Sine ca fiind „Pâinea vieții” în cuvântarea rostită în Sinogoga din Capernaum, în contextul săvârșirii minunii înmulțirii pâinilor și a săturării a peste 5000 de oameni în ținutul din apropierea cetății Tiberiada (cf. In. 6, 1-13).

Săvârșind minunea, mulțimea de oameni rămâne impresionată de puterea miraculoasă a lui Iisus și intenționează să-L proclame rege. Și-au amintit, probabil, de profeția lui Moise, care vorbea despre un alt Profet, ridicat din popor, care va fi asemenea lui și pe care poporul trebuie să îl asculte (cf. Deut. 18, 15). Moise a hrănit poporul în pustie și l-a scos din robie. Iisus satură acum, cu pâine, în chip miraculos, o mare mulțime de oameni, care repede vede în El un posibil eliberator al poporului de sub ocupantul roman: „Iar oamenii, văzând minunea pe care a făcut-o, ziceau: „Acesta este într-adevăr Profetul care va să vină în lume!…”. Cunoscând, deci, Iisus că au să vină și să-L ia cu de-a sila ca să-L facă rege, S-a dus iarăși în munte, numai El.” (In. 6, 14-15). Mulțimea a văzut doar „minunea”, fără să-i înțeleagă, însă, și profunda sa semnificație spirituală, ca „semn”.

Știind că poporul are o astfel de intenție, la care vor fi aderat, probabil, și Ucenicii Săi, Iisus se retrage în munte, să se reculeagă (In. 6, 15b), iar pe Apostoli îi silește să treacă de cealaltă parte a mării, spre Capernaum. Nu putea Iisus să accepte o împărăție fără cruce! Pentru toți, însă, o astfel de împărăție era greu de înțeles și de acceptat, dacă nu chiar imposibil. Așa că, retrăgându-Se din mijlocul lor, își caută liniștea, în rugăciune, în singurătatea muntelui.

A doua zi, mulțimea îl caută, dar Iisus nu mai era de față. Așa se face că oamenii se îmbarcă în câteva corăbioare, aflate la țărm, și trec de celalaltă parte a mării, spre Capernaum. Găsindu-l în cetate, îl întreabă: „Învățătorule, când ai venit aici?” (In. 6, 25b).

Închisă în visul său mesianic, mulțimea nu a ajuns să înțeleagă minunea săvârșită de Profet și în adâncul său mesaj mesianic, acordând mai mare valoare pâinii, decât Celui care a oferit-o, și avantajelor materiale, decât ocaziei de a răspunde, cu mulțumire, semnului venit din cer. Așadar, intuindu-i interesul material imediat, disimulat într-o întrebare mai puțin sinceră, și faptul de a nu fi înțeles nimic spiritual din „minunea semn”, impresionată mai mult de fabulos, decât de mister, Iisus nu intră în logica mulțimii, ci îi răspunde: „Adevăr, adevăr vă spun: Nu pentru că ați văzut minuni Mă căutați, ci pentru că ați mâncat din pâini și v-ați săturat. Lucrați nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne întru viața veșnică și pe care v-o va da Fiul Omului…” (In. 6, 26-27). Aceste cuvinte servesc ca punte de trecere spre marele Discurs pe care Iisus îl va ține în fața lor, având ca temă „Pâinea vieții”. Și pentru ca mulțimea să poată înțelege despre ce pâine urma să le vorbească, Iisus face mai întâi referire la o altă hrană, tot miraculoasă, și venită tot din cer, și pe care părinții lor au mâncat-o în pustie. Este vorba despre mana Vechiului Testament: „Părinții noștri au mâncat mană în pustie, după cum este scris: Pâine din cer le-a dat lor să mănânce”. Deci Iisus le-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: Nu Moise v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl Meu vă dă din cer pâinea cea adevărată. Că pâinea lui Dumnezeu este aceea care se pogoară din cer și dă viață lumii” (In. 6, 31-33).

Mana, care cădea în fi ecare zi din cer și hrănea poporul Israel în pustie, nu a fost dată de Moise, ci de Dumnezeu, dar care nu era decât o imagine imperfectă și temporară a acesteia din urmă, „pâinea cea adevărată”, venită și ea „din cer”, dată tot de Dumnezeu-Tatăl, dar prin Iisus Hristos, Fiul Său. Ea exprima aceeași preocupare și grijă ale lui Dumnezeu pentru oameni ca și prima (cf. In. 6, 32), numai că noua mană se deosebea infinit de prima, fiind prin ea însăși și izvor de viață (In. 5, 26). Astfel, aparenta superioritate a lui Moise dispărea, iar divinitatea lui Iisus devenea incontestabilă.

Evanghelistul Ioan pune în evidență, cu această temă, subtila polemică cu Sinagoga în legătură cu obiectul revelațiilor mesianice: adevărata hrană nu rezidă nici în darul lui Moise, nici în Lege, așa cum se credea, ci în Fiul lui Dumnezeu, pe care Tatăl Îl oferă ca jertfă salvatoare pentru omenire[6].

După această ultimă declarație a lui Iisus, se pare că mulțimea ar fi înțeles despre ce le vorbește, exprimând: „Doamne, dă-ne totdeauna această pâine!” (In. 6, 34). Dar, în realitate, ea încă nu-și dădea seama de forța cuvintelor lui Iisus, înțelegându-le, din nou, doar în sens material.

Această nouă lipsă de înțelegere Îl determină pe Iisus să exploateze în mod clar argumentul identității Sale, prin afirmații radicale, care îi pun pe oameni în fața unor atitudini și opțiuni concrete. În acest sens, El afirmă, dincolo de orice echivoc: „EU sunt pâinea vieții; cel care vine la Mine, nu va flămânzi, și cel care crede în Mine, nu va mai înseta niciodată” (In. 6, 35). Aceste cuvinte reprezintă punctul culminant al întregului Discurs. Ceea ce urmează este, în esență, o dezvoltare a acestora. Așadar, Iisus Se prezintă ca fiind adevărata pâine care a venit din cer pentru a da viață noului Popor al lui Dumnezeu. Hrana despre care El vorbea se referea, astfel, la o Persoană, și nu la lucruri, și era prima mare aluzie dezvoltată la viitoarea Sa prezență în taina Sfintei Euharistii.

Aceste revelații ale lui Iisus asupra originii Sale divine: „Eu sunt pâinea vieții” (In. 6, 35) și „Eu M-am coborât din cer” (In. 6, 38) provoacă discuții și proteste în rândul mulțimii care începe să-i devină ostilă.

Dacă, în trecut, părinții au refuzat mana pentru că era o hrană neîndestulătoare și prea săracă, acum mulțimea nu refuză o hrană, ci direct pe Iisus – pâinea coborâtă din cer – și aceasta, în primul rând, din pricina originii Sale divine, pe care El o invoca, suprapunând-o, astfel, peste cea umilă și terestră, unica, de altfel, cunoscută și înțeleasă de mulțime: „Nu este EL Iisus, fiul lui Iosif, căruia îi cunoaștem tatăl și mama? Cum spune el acum: M-am pogorât din cer!?…” (In. 6, 42)

Necredința și neînțelegerea iudeilor pornește, așadar, de la pretenția Nazarinenului la natura Sa divină, adică de la scandalul întrupării Sale, părându-le imposibil să treacă peste obstacolul originii Sale pământești, umane. Modul lor de a gândi părea logic: cineva, ai cărui părinți erau cunoscuți, nu putea fi și din cer ! (cf. Mc. 6, 3; Lc. 4, 22).

[1] Vezi detalii, Jean Zumstein, L’Évangile selon Saint Jean (1-12), Labor et Fides, Genève 2014, p. 227.

[2] Pentru o aprofundare a originii și a semnificațiilor teologice ale sintagmei „Eu sunt”, a se vedea documentata lucrare a lui Eduard Schweizer, Ego Eimi. Die religionsgeschichtliche Herkunft und theologische Bedeutung der johanneischen Bildreden. Zugleich ein Beitrag zur Quellenfrage des vierten Evangeliums, FRLANT 56, Göttingen 1965.

[3] Unii bibliști sunt de părere că ar fi doar șapte ziceri. Vezi, în acest sens, Casler Frank J.; The Seven Great “I Am” Statements of Jesus Plus One, Wilmington School of the Bible, 2012; Jean Zumstein, L’Évangile selon Saint Jean (1-12), Labor et Fides, Genève 2014, p. 227.

[4] Vezi Stelian Tofană, Evanghelia lui Iisus. Misiunea cuvântului, Cluj-Napoca 2016, p. 274.

[5] William E. Hull, John, (The Broadman Bible Commentary), vol. IX, ed. Clifton J. Allen, Nashville, Broadman Press,1970 , p. 205.

[6] Cf. George Zevini, Commentaire spirituel de L’Evangile de Jean, vol. I, Paris 1995, p. 156.

Articol preluat din Revista Renașterea, februarie 2022