- Preliminarii la temă
Pentru a răspunde la întrebarea, „Cine este Iisus?”, temă care va fi dezbătută pe spațiul mai multor articole din această serie tematică, se impune, pentru început, nuanțarea câtorva aspecte legate de istoricitatea Persoanei Sale, cu referire doar la literatura noutestamentară.
Noul Testament conține în canonul său singurele și unicele „tradiții” referitoare la întruparea, activitatea și lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos, precum și la apariția și dezvoltarea Bisericii creștine și a misiunii ei de propovăduire a Evangheliei lui Iisus și de continuare și actualizare a lucrării Sale mântuitoare și sfințitoare în lume. Din această perspectivă, canonul Noului Testament circumscrie, în sine, baza fundamentală a tot ceea ce înseamnă istoricitatea Persoanei lui Iisus Hristos, creștinism, Biserică, mântuire[1].
Istoricitatea Persoanei Mântuitorului Hristos este punctul central în jurul căruia se învârte autenticitatea întregii învățături creștine, piatra pe care se sprijină întreg edificiul creștinismului, ancora care fixează în timp și spațiu împlinirea profețiilor mesianice, venirea Sa lume și mântuirea întregului neam omenesc. Opera de prezentare și de fixare a personalității Sale istorice constituie, așadar, abecedarul istoric, biblic și sistematic al întregii teologii creștine[2].
Din întreaga literatură care a abordat istoria vieții și a activității lui Iisus[3] se poate distinge, ca o notă caracteristică, în primul rând neliniștea omenirii generată de conștiința că încă nu L-a aflat îndeajuns. În acest sens, vestita lucrare a lui Albert Schweitzer asupra principalelor „vieți” ale lui Iisus, apărute până la acea dată, poartă, în varianta engleză, chiar acest titlu: „The Quest of the Historical Jesus[4] (Căutarea lui Iisus istoric).
Dar, traseul acestor căutări înregistrează și poziții radicale, și anume negarea însăși a existenței istorice a lui Iisus Hristos. Potrivit reprezentanților acestor poziții, așa-numiții „mitologi”, la originea creștinismului ar sta un mit, și nu Iisus Hristos ca persoană divino-umană, reală, istorică, chipul său fiind creat dintr-o serie de elemente furnizate de diferite religii și mistere, împrumutate de la evrei, greci, indieni, babilonieni, romani, perși, egipteni ș.a.[5].
Reconstituirile mitologice ale începuturilor creștinismului au reprezentat, așa cum istoria a dovedit, un eșec, dar, cu toate exagerările lor, ele au avut, însă, și o consecință pozitivă: au generat o mișcare din care adevărul creștin a apărut și mai evident, temeiurilor tradiționale adăugându-li-se de acum rezultatele pozitive ale științei istorice. Astfel că, astăzi, nimeni nu mai poate contesta, cu argumente valabile științific, că Iisus Hristos a trăit în epoca și în locul în care ne este El prezentat de Sfintele Evanghelii sau că este adevăratul întemeietor al Creștinismului.
Mărturiile care vorbesc despre istoricitatea și chipul persoanei lui Iisus Hristos pot fi împărțite în două categorii:
- Mărturii biblice
- Mărturii profane – păgâne și iudaice
O primă încercare de argumentare a istoricității, precum și de definire a persoanei divino-umane a lui Iisus Hristos, răspunzând la întrebarea „Cine este Iisus?”, o constituie analiza mărturiilor biblice, în articole ce vor urma, cu precădere propriile afirmații despre Sine ale Mântuitorului Hristos, și consemnate, în special, de către Evanghelistul Ioan, în Evanghelia care îi poartă numele.
- Relevanța mărturiilor biblice. Neajunsul lor
Pentru cunoașterea vieții, a persoanei, a învățăturii și a slujirii mesianice a Mântuitorului Iisus Hristos, cărțile Noului Testament, cu precădere Sfintele Evanghelii, reprezintă unicul izvor revelat și singura bază documentară autentică, creștinătatea de astăzi înțelegându-L pe Iisus Hristos așa cum El este prezentat în mărturiile păstrate de acestea. Însă, datele privind viața și activitatea lui Iisus Hristos, transmise de documentele neotestamentare, trebuie să fie abordate și înțelese ținând seama, în primul rând, de caracterul și scopul, cu totul specific al acestora, și anume, că ele reflectă, în primul rând, perspectiva apostolică asupra operei realizată de către El, atât cât ei, ca oameni, dar ajutați și de Duhul Sfânt, au putut percepe din măreția și misterul faptelor Lui mântuitoare.
Dar, cu toate că Evangheliștii au transmis un material biografic deloc lipsit de relevanță istorică, totuși, nu se poate afirma că există date suficiente pentru a reconstitui, în amănunt, viața lui Iisus. De fapt, încercarea de a scrie viața lui Iisus s-a confruntat, și se confruntă și azi cu o mare dificultate biografică, și aceasta nu numai datorită faptului că Evangheliile nu sunt cărți de istorie propriu-zisă, ci, în primul rând, pentru că Persoana lui Iisus nu poate fi descrisă exclusiv din punct de vedere biografi c uman. Iisus Hristos este Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat, iar misterul persoanei Sale dumnezeiești rămâne de nepătruns, chiar și în descoperirea Sa, ca Om, prin Întrupare și prin întreaga Sa activitate pământească.
Trebuie remarcat, însă, de la început, că cele patru Evanghelii nu sunt, desigur, biografii ale lui Iisus Hristos în sensul obișnuit al cuvântului. Fiecare Evanghelist își propune un scop eminamente teologic și, în funcție de acesta, își selectează informațiile pe care le posedă referitoare la viața și activitatea Mântuitorului. Nefiind, prin urmare, biografii obișnuite, ar fi greșit să se caute în Sfintele Evanghelii expuneri complete și în ordine cronologică asupra persoanei divino-umane a lui Iisus.
Dar, cu toate acestea, chiar având un scop eminamente religios-teologic, Evangheliile nu neglijează totuși aspectul istoric al vieții Mântuitorului. Acest fapt este evident, spre exemplu, în prologul Evangheliei a treia, unde autorul sfânt afirmă: „Deoarece mulți au încercat să alcătuiască o istorisire a faptelor deplin adeverite între noi, așa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut și au fost slujitori ai Cuvântului, tot astfel și eu, după ce pe toate le-am urmărit de la început, cu de-amănuntul, m-am gândit că este bine să ți le scriu pe rând, Preaputernice Teofile, ca să te încredințez de temeinicia învățăturilor pe care le-ai primit” (Lc. 1, 1-4). Așa cum se poate observa, autorul își întocmește lucrarea în urma unei amănunțite și atente documentări, folosind atât izvoare scrise (cu siguranță, la vremea aceea, Evangheliile după Matei și Marcu), cât și orale (martori oculari ai evenimentelor și faptelor descrise). Așadar, ceea ce reiese din acest text este faptul că Evangheliștii și-au propus să răspundă nevoii de a face cunoscut adevărul despre persoana istorică a lui Iisus Hristos.
O credință ca cea a primelor generații creștine, care implica o loialitate absolută, chiar cu prețul vieții, față de Mântuitorul Iisus Hristos, nu se putea baza decât pe adevăr și pe incontestabilitatea faptelor descrise, și nu pe legende sau date inventate[6].
Evanghelia după Matei (originalul aramaic), scrisă cândva în jurul anilor 43-44 d.Hr.[7], deci, la mai bine de un deceniu după activitatea pământească a lui Iisus Hristos, încununată cu răstignirea și învierea Sa, n-a putut fi produsul unei fantezii, pentru că, în mod logic, nu se poate afirma existența unei persoane într-un anumit loc, aproximativ la un deceniu după existența ei acolo, fără să fi existat în mod real. Și aceasta, din simplul motiv că, la un interval de timp de numai câțiva ani după petrecerea unui eveniment, încă mai trăiesc destui oameni în locul și din timpul în care a avut loc respectivul eveniment istoric și care pot afirma sau infirma adevărul celor relatate.
Cu siguranță, dacă Matei n-ar fi relatat la anul 43-44 d. Hr. adevărul despre Persoana care tronează în centrul scrierii sale, care este adresată iudeilor, s-ar fi aflat cineva care să sesizeze neadevărul celor afirmate și să declare mincinos pe autorul lor, care a afirmat existența aceleia, dar care, de fapt, n-a existat.
În mod cert, nici Evanghelia după Marcu și Luca, scrise ceva mai târziu, în jurul anilor 62-63[8] , deci aproximativ la un interval de 30 de ani după răstignirea și învierea Mântuitorului, n-ar fi putut afirma existența Lui ca persoană istorică dacă El n-ar fi existat cu adevărat, iar evenimentul miraculos al învierii Sale n-ar fi fost trăit de martori oculari ai minunii.
Ba mai mult, cei doi Evangheliști amintiți mai sus nu ar fi putut purcede la scrierea Evangheliilor lor, dacă cele afirmate în scrierea anterioară lor, Evanghelia după Matei, n-ar fi fost socotite de către contemporani ca adevărate și dacă, din pricina importanței lor în istoria omenirii, nu s-ar fi simțit îndemnați să le prezinte și ei, dar cu unele detalii proprii, primite de la alți martori ai vieții lui Iisus. Sau ar fi putut Luca descrie în Evanghelia sa momentul Bunei Vestiri, al zămislirii și al nașterii supranaturale a lui Iisus Hristos, cu lux de amănunte, dacă nu i-ar fi fost împărtășite de martorul ocular și în cauză al celor întâmplate, adică, direct de Fecioara Maria, mama lui Iisus? (cf. Lc. 1, 26-55).
Dar, chiar și Evanghelia după Ioan, cu toate că a fost scrisă cândva cu puțin înainte de anul 100 al erei noastre[9], adică la aproximativ 60-70 de ani după evenimentele centrale ale vieții și activității Mântuitorului, constituie o dovadă evidentă a istoricității persoanei lui Hristos.
Evanghelistul Ioan aduce completări substanțiale la cuvintele și faptele minunate săvârșite de Iisus și relatate de cele trei Evanghelii, înșirându-le cronologic dintr-o altă perspectivă, și anume una teologică. Dar, tocmai faptul că scriu mai mulți despre persoana lui Hristos și în mod diferit, cu completări și diferențe de amănunt, face dovada, la fel, că viața Lui n-a fost invenția cuiva, ci a fost cunoscută de mai mulți oameni ca fiind identică în esență, trăind real în istorie[10].
În acest sens, teologul german Johannes Weiss, vorbind despre valoarea dovezilor evanghelice privind istoricitatea Persoanei lui Iisus Hristos, afirmă: „Chiar dacă am descoperi astăzi o inscripție în care Procuratorul Ponțiu Pilat ar atesta solemn că a pus să fie răstignit într-o zi anumită Iisus din Nazaret, care se dădea drept rege al iudeilor, acest fapt n-ar spori cu nimic tăria mărturiei cuprinse în Evanghelii”[11].
Așadar, cele patru Evanghelii, ca și alte scrieri ale Noului Testament, constituie izvoarele cele mai bogate asupra vieții și activității Mântuitorului de o incontestabilă valoare istorică.
[1] Cf. Leonard Gppelt, Theologie des Neuen Testaments, I, Berlin, 1983, p.17
[2] Ioan Bria, „Iisus Hristos – Dumnezeu adevărat şi Om adevărat” , în rev. Ortodoxia, nr. 2/1973, p.218
[3] În jurul anilor ‘60 un autor estima la vreo 60.000 numărul cărţilor asupra vieţii lui Iisus apărute numai în ultima sută de ani (cf. J. Charmichael, The Death of Jesus, Londra 1966, pp. 9-10).
[4] Originalul lucrării este în limba germană, Albert SCHWEITZER, Von Reimarus zu Wrede. Eine Geschichte der Leben-Jesu-Forschung, Tübingen 1906.
[5] A se vedea amănunte, în acest sens, Şofron Vඅൺൽ, Şcoala mitologică. Studiu istorico-critic, Seria Teologică, nr. 23, Sibiu 1943, p. 32 urm.
[6] Cf. Vasile Mihoc, „Iisus Hristos şi izvoare antice profane”, în rev. Studii Teologice, nr.1, 1989, p. 18.
[7] Cf. Stelian Tofană, Introducere în Studiul Noului Testament (Vol. II). Evangheliile după Matei și Marcu. Documentul Quelle, Cluj-Napoca, 2002, p. 101.
[8] Cf. N.I. Nicolaescu, Gr. T. Marcu, Sofron Vlad şi L. G. Munteanu, Studiul Noului Testament. Manual pentru Institutele Teologice, București 1977, p. 55.
[9] Vezi amănunte, Stelian Tofană, Introducere în Studiul Noului Testament (Vol. III). Evangheliile după Luca și Ioan. Problema sinoptică, Cluj-Napoca, 2001, pp. 198-201.
[10] Dumitru Stăniloaie, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Sibiu 1991, p. 5
[11] Johannes Weiss, Jesus von Nazareth. Mythus oder Geschichte?, Tübingen 1910, p.171.
Articol preluat din Revista Renașterea, ianuarie 2022
