Capitolele 15 – 16 din Evanghelia după Ioan ridică mai multe probleme care țin de înțelegerea celei de a doua părți a ei, numită „Manifestarea supremă a mesianității lui Iisus sau Cartea slavei” (cap. 13-21), comparativ cu prima parte, intitulată „Cartea semnelor” (cap. 1-12), care se constituie într-o introducere detaliată în simbolismul evenimentelor mântuitoare, petrecute la Ierusalim, în ultima săptămână a activității pământești a lui Iisus.[1]

Cu toate acestea, capitolele respective oferă un cadru tematic unic de meditație spirituală a fiecărui om la sensul ultim al vieții sale, raportat la tot ceea ce Iisus din Nazaret a săvârșit în activitatea Sa mesianică pentru lume. Un crâmpei din aceste reflecții la textul sfânt curpinde articolul de față, precum și cel care va urma, axate pe o temă unică din Noul Testament, și anume, simbolismul teologic al „viței” și al „mlădiței”.

1. Metafora „viței” în Vechiul Testament

În textul Vechiului Testament, referirea la vița de vie se face atât la modul concret, cât și figurat. Astfel, via era, înainte de toate, metafora care simboliza în mod special poporul ales. Proorocul Isaia, în cartea sa, spune lămurit acest lucru: „Căci via Domnului Atotțiitorului este casa lui Israel” (Is. 5, 7).

Așadar, poporul lui Israel era via pe care Dumnezeu a luat-o din Egipt și pe care a sădit-o în Canaan, într-un pământ ales, unde să aduc rod îmbelșugat. Psalmistul mărturisește această lucrare minunată a lui Dumnzeu, astfel: „O vie din Egipt ai adus, păgâni ai alungat și ai răsădit-o. Cale ai făcut înainte-i, i-ai răsădit rădăcinile și s-a umplut pământul. Umbra ei acoperit-a munții, iar mlădițele ei, cedrii lui Dumnezeu; vițele și le-a întins până la mare, și lăstarii până la râu” (Ps. 79, 8-11).

Dar via aceasta nu a rodit, iar păgânii și-au făcut drum prin ea, devastând-o. Yahve i-a acordat toată atenția necesară pentru a produce roade de calitate, dar ea a produs numai struguri sălbatici. Din această cauză, ea a fost părăsită și lăsată pe mâna prădătorilor.[2] Starea ei deplorabilă îl determină pe Psalmist să strige către Dumnezeu, cerându-i îndurare față de ea: „De ce i-ai dărâmat gardul și de ce o culeg toți cei ce trec pe cale? Dumnezeul puterilor, întoarce-Te iarăși, caută din cer și vezi și cercetează via aceasta pe care a făcut-o dreapta Ta, și o desăvârșește” (Ps. 79, 12-15).

Imaginea aceasta va avea ecou și în profeția lui Isaia. Văzându-i roadele compromițătoare, Proorocul mâhnit îi deplânde soarta. Iată ce spune: „Cu gard am îngrădit-o, șanț am săpat împrejuru-i, viță de soi am sădit într-însa, un turn i-am zidit în mijloc și-un loc am săpat pentru teasc; și-am așteptat să facă struguri, dar ea a făcut scaieți. Și-acum, tu, omule din Iuda și voi, cei ce locuiți în Ierusalim, judecați voi între Mine și via Mea: Ce să-i mai fac Eu viei Mele și încă nu i-am făcut? Că-n timp ce așteptam să facă struguri, ea a făcut scaieți… Și-acum vă voi spune ce-am să fac Eu cu via Mea: Îi voi lua gardul, și ea va fi de jaf; îi voi surpa zidul, și ea va fi gata de călcat în picioare. Și-Mi voi părăsi via, și ea nu va mai fi plivită, nici prășită și spinii o vor năpădi ca într-o țelină și norilor le voi porunci ca ploaie peste ea să nu plouă” (Isaia 5, 2-6).

Încheind parabola lucrătorilor viei, inspirată din proorocia lui Isaia, Iisus îi va pune chiar pe lucrătorii (Iudei) să judece, adresându-le, practic, aceeași întrebare: „Deci, când va veni stăpânul viei, ce le va face lucrătorilor acelora?”. Iar ei I-au răspuns: „Pe cei răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care-i vor da roadele la vremea lor” (Mt 21, 40-41). Așadar, compararea lui Israel cu o vie era pentru ascultătorii iudei o metaforă familiară. Din acest punct de vedere, ucenicilor le-a fost ușor să înțeleagă această asemănare dintre Hristos și viță. În sens simbolic, vița de vie a fost și simbolul prosperității și al păcii la evreii din antichitate.[3]

2. Expresia „Vița cea adevărată” în cuvintele Mântuitorului Hristos

Dacă până în capitolul 15 al Evangheliei după Ioan, majoritatea zicerilor cu privire la Mântuitorul Hristos se refereau strict la atributele sau însușirile Sale ființale, de data aceasta, Iisus le vorbește ucenicilor despre relația lor cu Sine. Aceasta este exprimată, dar tot cu referire la definirea propriei Sale persoane, în tema „viță și mlădiță” sau „rod și rodire”, în termenii cei mai categorici: „Eu sunt vița cea adevărată (Ἐγώ εἰμι ἡ ἄμπελος ἡ ἀληθινή)şi Tatăl Meu este lucrătorul” (In. 15, 1).[4] Cuvintele constituie afirmația principală, și unică, în același timp, a întregii Sale expuneri despre viță și despre simbolismul ei teologic noutestamentar. Toate celelalte afirmații, legate de această temă, sunt dezvoltate pornind de la acest principiu.

Expresia „Eu sunt vița cea adevărată” (In. 15, 1, respectiv 15, 5) este cea de-a șaptea zicere despre Sine „Eu sunt”, prin care Iisus, pornind de la descoperirea vechitestamentară a lui Dumnezeu, de la rugul aprins (cf. Exod 3, 14), Se definește pe Sine ca fiind Dumnezeu adevărat (In. 6, 35; 8, 12; 10, 9; 10, 11; 11, 25; 14, 6). Și această caracterizare este enunțată de către Iisus tot în cadrul Cuvântării Sale de despărțire de Ucenici și de lume, și înregistrată în paginile Sfintelor Evanghelii doar de Sfântul Ioan în Evanghelia care-i poartă numele (In. 14-16).

Comparația cu vița de vie, preluată din vechime, este dezvoltată în Evanghelia a IV-a, sub forma unei pilde, a cărei esență constă în taina relației lui Dumnezeu cu omul. Legătura dintre Dumnezeu-Tatăl și Iisus este redată și explicată de Ioan printr-un limbaj profund, conturând, apoi, împreună-lucrarea Acestora cu omul, asemănătoare relației dintre lucrătorul viei și viță.

Ceea ce observăm în text este faptul că Iisus adaugă cuvântului „viță” apelativul „adevărat”, termen care o definește în ceea ce înseamnă valoarea și autenticitatea ei. Dacă Iisus se numește pe Sine adevărata viță, înseamnă că El se deosebește de celelalte false, neautentice, adică de falșii „mesia”.

Pornind de la caracterizarea Poporului lui Israel ca fiind „via Domnului” și de la semnificația mesianică a textelor vechitestamentare, care vorbesc profetic despre viță (Ps. 79, 8 urm.; Isa. 5, 1 urm.; Ier. 2, 21 urm.), este clar că Mântuitorul Hristos, abordând acum tema „viță” și „vier”, se referă la via Noului Legământ, adică la Biserica creștină în care se realizează direct legătura creștinului cu Iisus. Așadar, aici, creștinii, ca mlădițe, trebuie să aducă rod. Pentru a putea aduce rod, este nevoie ca mlădița să fi e curățită. Mântuitorul spune explicit acest lucru: „Orice mlădiță care nu aduce roadă întru Mine, El o taie (αἴρει)[5] ; și orice mlădiță care aduce roadă, El o curăță (καθαίρει), pentru ca ea mai multă roadă să aducă” (In. 15, 2).

Imaginea tăierii mlădițelor neroditoare exprimă și ideea responsabilității lucrătorului de a nu lăsa în vie mlădițe care doar seacă puterea viței, hrănindu-se din sucul ei, dar fără să aducă rod. Prin aceste cuvinte este rostită, de fapt, o sentință pentru orice creștin, care îl folosește pe Dumnezeu ca sursă de putere, dar fără să-I asculte cuvântul, să-I îndeplinească voia, putând, astfel rodi în fapte de folos pentru cei din jurul său. Creștinul nu trebuie să fi e doar un consumator de putere dumnezeiască pentru el însuși, ci și pentru roadă de folos comunitar. Roada mlădiței, pe care o așteaptă lucrătorul viei, nu este pentru ea însăși, ci pentru cei ce vor gusta din conținutul ei.

Cât privește cealaltă imagine, a curățirii mlădiței roditoare, ridică și ea unele probleme de înțelegere a acțiunii lucrătorului viei. Ce înseamnă, practic, a curăța mlădița? Tăiere din ea?

Verbul καθαίρω are, într-adevăr, și sensul de a îndepărta prin tăiere ceea ce este superfluu. Dar, având în vedere că vierul din pildă este Dumnezeu, acțiunea de „curățire” a mlădițelor înseamnă, înainte de toate, grija Sa față de rodul ei prin îngăduirea doar atât cât este util din statutul acesteia. Fără curățare, fără tăiere, rodul ar fi mai mic.

Aplicabilă această imagine la relația lui Dumnezeu cu noi, „curățirea” prin intervenția Sa în viața noastră, înseamnă grija Sa deosebită față de roada pe care trebuie să o aducem. De multe ori, ceea ce noi credem că ne este de folos, poate să însemne diminuarea unui rod mai îmbelșugat. Și-atunci, intervine Dumnezeu, în calitatea Sa de „Atot-și Atoateștiutor”, îngăduind doar ceea ce ne este de folos, dar nu după standardele omenești de apreciere, ci după cele dumnezeiești. Pe acestea, de multe ori, nu le înțelegem, dar asta nu înseamnă că ceea ce nu pricepem este lipsit de logică. Logica pe care nu o înțelegem, nu este a noastră, ci a lui Dumnezeu! Textul din Ioan 15, 2, nu este, într-adevăr, unul ușor de înțeles. Dar, sensurile multiple ale celor două verbe αἴρω și καθαίρω fac lumină în înțelegerea lui. Așadar, „tăierea” înseamnă judecată, iar „curățarea” este har și binecuvântare![6]

Exemplul comuniunii și al comunicării dintre Tatăl și Fiul este pus acum, în fața creștinilor, ca pildă, pe care să o urmeze, la rândul lor, în relația vitală cu Hristos. Modelul acestei relații cu Iisus este exprimat tot prin asemănarea legăturii dintre viță și mlădiță, cea din urmă trebuind să fi e unită cu butucul viței, pentru a rămâne vie și a putea aduce rod. Acest adevăr este exprimat de Mântuitorul Hristos în cuvinte categorice: „Rămâneți întru Mine și Eu întru voi. Așa cum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu veți rămâne întru Mine. Eu sunt vița; voi, mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu întru el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic” (In. 15, 4-5).

Bineînțeles că roada despre care vorbește Mântuitorul Hristos, aici, este roada Duhului Sfânt. Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa adresată Galatenilor, spune: „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia” (Gal. 5, 22-23). Aceste virtuți și fapte caracterizează, așadar, în modul cel mai deplin, relația creștinului cu Mântuitorul său, Iisus Hristos, și, în care relație, Duhul se face și El este evident în lucrarea-i încoronată în virtuți.

Așadar, mesajul adresat de Evanghelist prin tema „viței” este concentrat pe o singură reflecție majoră, cea a comuniunii sau unirii dintre mlădițe, adică creștinii, și Hristos, Vița cea adevărată, care dă viață mlădițelor ancorate în tulpina ei. În jurul acestei teme gravitează toate celelalte aspecte ale pildei, precum: teologia rodirii, nevoia comuniunii cu Hristos, a judecății, ilustrate prin imaginea îndepărtării mlădițelor neroditoare: „Dacă cineva nu rămâne întru Mine, se aruncă afară ca o mlădiță și se usucă; și le adună și le aruncă în foc și ard” (In. 15, 6).[7]

Dacă în versetele 2-3 ale capitolului 15, tema abordată de Evanghelist a fost „rod prin curățire”, în versetele 4-8 ale aceluiași capitol, tema este „rod prin rămânerea în Iisus”.

Asupra acestei teme vom stărui în articolul următor.

……………………………………………………………..

[1] Pentru detalii amănunțite, în acest sens, a se vedea: J. Becker, „Die Abschiedesreden in Johannesevangelium”, în Zeitschrift fur die Neutestamentliche Wissenschaft, 61 (1970), pp. 215-246; Georges Zevini, Commentaire spirituel de L’ Évangile de Jean, II, Paris, 1996, pp. 103-104; G. Rinaldi, „Amore e Odio (Gv. 15,1-16)”, în Bibbia e Oriente, 22 (1980), pp. 37-106.

[2] Vezi detalii, art. „Viță de vie”, în Dicționar Biblic, (ed. J. D. Douglas), Ed. Cartea Creștină, Oradea, 1995, p. 1341.

[3] Cf. Gerhard Maier, Evanghelia după Ioan (Comentariu Biblic, vol. 6-7), Ed. Lumina lumii, Korntal, Germania, 1999, p. 643.

[4] Trebuie menționat faptul că denumirea pentru Tatăl de „viticultor” și pentru Fiul de „viță” nu înseamnă că Iisus este o fi ință creată. El rămâne Fiul lui Dumnezeu, „născut” și nu „făcut” (creat), așa cum se afi rmă în Crezul Niceo-Constantinopolitan.

[5] În textul original, verbul αἴρω are și sensul de „a lua”, „a îndepărta”, ceea ce mai poate lăsa loc pentru înțelegerea unei posibile reveniri la Hristos a celui care s-a îndepărtat de El și care nu colaborează în viață cu Dumnezeu. Dar, texte precum 1 In. 5, 16; Evr. 6, 4 urm.; 10, 26 urm.) avertizează, însă, împotriva unui timp cînd poate fi prea târziu. De altfel, textul din Mt. 15, 13 este o paralelă apropiată celui din In. 15, 2

[6] Vezi și Gerhard Maier, Evanghelia după Ioan, p. 645

[7] A se vedea detalii, Gerhard Maier, Evanghelia după Ioan, pp. 643-644