Cine este Iisus?„…Vița cea adevărată” (In. 15, 4-8) – partea II –

de Eseu

În Evangheliile sinoptice, imaginea „viței” este exploatată de Iisus în Parabolele împărăției (cf. Mc. 12, 1-12; Mt. 20, 1-8; 21, 28-31.33-41; Lc. 13, 6-9; 20, 9-19).

În Evanghelia după Ioan, în Discursul lui Iisus, metafora viței este împrumutată din scrierile profetice și din cele ale Înțelepciunii Vechiului Testament, în care via sădită de Iahve este poporul lui Israel, iar roadele acestei vițe, sau lipsa lor, sunt exprimate în fidelitatea sau infidelitatea acestui popor față de Creatorul său.

Prin consemnarea cuvântării lui Iisus despre vița de vie, scopul Evanghelistului Ioan era acela de a face un pas mai departe în înțelegerea sensului acestei alegorii, și anume, consemnarea faptului că Iisus este adevărata viță, iar El este în strânsă legătură cu Tatăl în evaluarea rodului mlădiței. Roadele acesteia depind de acceptarea sau neacceptarea Sa.

Așadar, imaginea viței și a mlădițelor unite cu vița pune în evidență, în modul cel mai clar, legătura dintre Iisus și ucenicii Săi, în actul credinței.[1]

  1. Rod – prin rămânerea în Iisus

Rodul mlădiței depinde, așadar, de rămânerea sa în viță. Acest fapt este arătat clar de către Iisus când spune: „Rămâneți întru Mine și Eu întru voi. Așa cum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță (ἐν τῇ ἀμπέλῳ), tot așa nici voi, dacă nu veți rămâne întru Mine (ἐν ἐμοὶ μένητε)” (In. 15, 4). Hotărâtoare în exprimarea acestei idei sunt prepozițiile „în” și „întru”. Prima se referă la viță (în viță), iar a doua la Hristos (întru Mine). Începutul legăturii cu Hristos se realizează în Botez, când devenim mădulare ale unui organism nou, Biserica, care este trupul lui Hristos. De aici pornește, apoi, lungul drum al creșterii și desăvârșirii noastre în sfințenia lui Hristos. Asemănarea dintre unitatea trupului uman, exprimată paradoxal într-o diversitate de exprimare a funcțiunilor membrelor lui, și cea a trupului lui Hristos, ilustrată, în același mod paradoxal, în diversitatea funcțiunilor membrilor acestuia, Sfântul Pavel o ilustrează magistral în Epistolele sale. Iată ce le spune Apostolul creștinilor din Corint: „Că după cum trupul este unul și are multe mădulare, dar toate mădularele trupului, deși multe, sunt un trup, așa-i și cu Hristos. Pentru că noi toți într-un Duh ne-am botezat, pentru ca să fim un singur trup – fie Iudei, fie Elini, fie robi, fie liberi …” (1 Cor. 12, 12-13). Aceeași idee o exprimă și în Epistola adresată Bisericii din Roma: „Că după cum într-un singur trup avem multe mădulare și mădularele nu au toate aceeași lucrare, tot așa și noi, cei mulți, un trup suntem în Hristos, și fiecare ne suntem mădulare unii altora” (Rom. 12, 4-5). Așadar, prin Botez creștinii, de orice naționalitate sau stare socială, sunt identificați și uniți cu Hristos. Biserica fiind trupul Lui, Capul Hristos este acela care coordonează și funcționarea specifică, dar, totuși, unitară, a tuturor componentelor vitale ale trupului, adică creștinii (cf. Efes. 4, 4 urm.). Dar, „rămânerea” întru Hristos se realizează numai prin identificarea deplină cu El în sacramentul Sfintei Euharistii, în care ne împărtășim real cu Trupul și Sângele Său. În Epistola către Efeseni, Sfântul Apostol Pavel spune lămurit acest lucru: „Pentru că noi suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Lui și din oasele Lui” (Efes. 5, 30). Referindu-se la aceste cuvinte, Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Și cum din carnea Lui? O știți aceasta voi toți cei ce luați Trupul Lui[2] , adică cei ce se împărtășesc cu El, devenind, astfel, ontologic una cu El. Nevoia „rămânerii” întru Hristos este ilustrată chiar de El Însuși, prin accentul evident pe care îl pune pe verbul μένω (”a rămâne”)[3] , care, în Evanghelia și în scrisul ioaneic, are semnificații multiple. Iată câteva dintre ele:

a – hotărârea constantă de a-l primi pe Iisus, ca Mântuitor, și unirea deplină cu El în sacramentul Euharistic: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică… Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el” (In. 6, 54.56)

b – perseverarea în credința în Iisus și acceptarea conștientă a cuvântului Său: „Deci, zicea Iisus către Iudeii care crezuseră în El: „Dacă veți rămâne întru cuvântul Meu, cu adevărat sunteți ucenici ai Mei” (In. 8, 31)

c – comuniunea deplină cu Hristos și cu Tatăl, în iubirea Sfi ntei Treimi: „Așa cum M-a iubit pe Mine Tatăl, tot așa v-am iubit și Eu pe voi; rămâneți întru iubirea Mea. De veți păzi poruncile Mele, veți rămâne întru iubirea Mea, așa cum Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân întru iubirea Lui” (In. 15, 9-10).

d – Primirea și acceptarea cuvântului Evangheliei vestite: „Așadar, ceea ce-ați auzit de la-nceput, în voi să rămână; de va rămâne-n voi ceea ce ați auzit de la-nceput, veți rămâne și voi în Fiul și în Tatăl” (1 In. 2, 24).

Așadar, imperativul „Rămâneți în Mine!” înseamnă, pe de o parte, conturarea comuniunii cu Iisus prin cuvânt, credință și iubire, iar pe de altă parte, înțelegerea necesității acestei comuniuni, întrucât rămânerea permanentă a unui creștin în Iisus și prezența Acestuia în viața lumii aduce roada de folos dăinuirii și pătrunderii sensului deplin al vieții.

  1. „Fără de Mine nu puteți face nimic”. Mlădița și rolul ei special (In 15, 5)

În versetul 5, Iisus repetă afirmația despre Sine ca fiind „vița”, iar Ucenicii „mlădițele”: „Eu sunt vița; voi, mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu întru el, acela aduce roadă multă, căci (κἀγὼ) fără Mine nu puteți face nimic” (In. 15, 5). Aceste cuvinte sunt considerate de către exegeți ca fiind un fragment din afimațiile centrale ale Evangheliei a IV-a.[4] În ele se unesc expresii hotărâtoare despre „rămânerea în El”, despre „aducerea de rod”, cu afirmația capitală, și dramatică, în același timp, cu rol de concluzie, despre inutilitatea oricărui efort sau străduință a omului, dacă acestea nu sunt coroborate cu Iisus: „căci fără Mine nu puteți face nimic”.

Conjuncția „căci” (κἀγὼ) leagă aceste cuvinte de afirmația despre aducerea roadelor din versetul anterior (4). Astfel, stau față în față două alternative evidente: mult rod cu Iisus – nimic fără Iisus.[5]

Ceea ce mai putem observa în versetul 5 este faptul că asocierea mlădițelor cu vița implică obiectiv aceeași relație ca și cea dintre „cap și mădulare” din metafora Apostolului Pavel exprimată în sintagma „trupul lui Hristos” (Rom 12, 4 urm. și loc. paral.). Desigur, ne putem întreba dacă Sfântul Pavel a mers aici deliberat pe linia cuvintelor lui Iisus din Ioan 15, 1 urm., sau nu? Este foarte posibil ca Apostolul Pavcel să fi făcut acest lucru, pentru că relația din trup, dintre „cap” și „mădulare”, este încărcată de același sens prezent în relația dintre „viță” și „mlădițe”.

Dar, în toată această imagine a relației dintre viță și mlădițe aș dori să scot în evidență și un alt aspect, de data aceasta relevant pentru rolul mlădiței, și anume, că vița aduce rod numai prin mlădițe. Noțiunea „mlădițe” implică, aici, toată semnificația sau cinstea care s-ar putea exprima prin titlul de „colaboratori” ai lui Dumnezeu, respectiv ai lui Iisus, nu numai pentru viața noastră, ci și pentru cea a semenilor noștri. Cunoaștem faptul, pe care l-am mai subliniat de altfel, că din fructele mlădiței se hrănește nu vița, și nici mlădița, ci cei care culeg roadele ei. Așadar, este nevoie să lucrăm cu Dumnezeu, în calitate de colaboratori ai Săi, pentru binele și desăvârșirea creației Sale.

Sfântul Apostol Pavel exprimă magistral această relație cu Dumnezeu, în calitatea noastră de „colaboratori” sau „lucrători” cu El pentru desăvârșirea zidirii Sale. Încercând să refacă unitatea creștinilor din Corint, divizată în grupări care simpatizau pe unul sau pe altul dintre misionarii care au ostenit la ei, Apostolul le spune, în stilul diatribei retoricii antice, mustrându-i, dar și învățându-i: „Ei bine, ce este Apollo? dar Pavel, ce este?: Slujitori prin care voi ați crezut, și după cum i-a dat fiecăruia Dumnezeu. Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Așa că nici cel ce sădește nu e ceva, nici cel ce udă, ci Dumnezeu, Cel ce face să crească. Cel ce sădește și cel ce udă sunt una, dar fiecare-și va primi plata după osteneala sa. Că noi împreună lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteți ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu” (1 Cor. 3, 5-9).

Această responsabilitate a ucenicului față de Dumnezeu, oglindită în faptele lui, Mântuitorul Hristos o descrie în termeni categorici și într-un mod aproape dramatic. Iată ce consemnează Evanghelistul Ioan din cuvintele lui Iisus: „Dacă cineva nu rămâne întru Mine, se aruncă afară (ἐβλήθη ἔξω) ca o mlădiță și se usucă; și le adună (καὶ συνάγουσιν) și le aruncă în foc și ard” (In. 15, 6).

Forma de pasiv ἐβλήθη (sunt aruncate) a verbului βάλλω (a arunca), arată acțiunea sau intervenția lui Dumnezeu în starea noastră de pasivitate în înțelegerea sensului și a necesității legăturii cu El. Expresia „aruncate” desemnează, clar, judecata lui Dumnezeu. În Predica de pe Munte, Mântuitorul Hristos face o comparație asemănătoare când vorbește despre consecințele negative ale lipsei intenționate de înțelegere de către Ucenici a rolului lor de a da, prin lucrarea lor, „gust”, adică sens, existenței lumii și a omului: „Voi sunteți sarea pământului; dacă sarea-și va pierde gustul, cu ce se va săra?; de nimic nu mai e bună, decât să fi e aruncată afară (βληθὲν ἔξω) și călcată în picioare de oameni” (Mt 5, 13). Avem, așadar, și aici, aceeași expresie referitoare la acțiunea punitivă a lui Dumnezeu, când este vorba de nepăsare sau de neglijare a rolului ucenicului în misiunea pe care o are de la Dumnezeu vizavi de om și lume.

Referitor la expresia „le aruncă în foc și ard”, trebuie să spunem că, încă din vremea profeților (cf. Iez. 15, 1 urm.; Amos 7, 4; Mal. 3, 19), sau chiar a patriarhilor din vechime (Gen. 19, 24), focul a reprezentat un simbol al pedepsei divine. Conclusiv spus: creștinul care nu își asumă nici o relație cu Dumnezeu cade sub osândă! În acest sens, Sfântul Chiril al Alexandriei spune lămurit: „Căci cel nefolositor în dreapta credință și evlavie se arată vrednic de pedeapsă, precum mlădița uscată care nu e de folos decât focului.[6]

Cuvintele din finalul alegoriei despre „viță și mlădiță” constituie concluzia fi rească, optimistă, a discursului lui Iisus: „Întru aceasta va fi preamărit Tatăl Meu, să aduceți roadă multă și să deveniți (γένησθε) ucenicii Mei” (In. 15, 8). Referindu-se, acum, la ucenici, observăm că Mântuitorul vorbește și despre un statut viitor al „uceniciei”. Verbul γένησθε (γίνομαι) – „a deveni” – exprimă atât statutul viitor al ucenicului lui Hristos, în care el tot crește în pătrunderea sensului său, cât și responsabilitatea prezentă și viitoare a rolului acestuia. În acest statut, nu există inactivitate, adică stare pe loc, ci doar devenire în dinamismul faptei! Vorbind despre rațiunea Întrupării Fiului lui Dumnezeu, Sfântul Chiril la Alexandriei scria: „Deci, S-a proslăvit Tatăl Meu, dând răscumpărare pe Fiul Său pentru viața lumii, binevoind să vadă în cele ale noastre pe Cel mai presus decât toată zidirea, nu ca să aducă vreun bine fi rii Sale… că n-are nevoie de nimic, fi ind atotdesăvârșit…, ci pentru ca voi să aduceți rod mai mult și să vă faceți ucenicii Mei…, sădindu-ne în El ca pe niște mlădițe și primind de la El puterea rodirii, prin împărtășirea de Duhul….[7]

Așadar, în itinerariul „proslăvirii” de la Tatăl – la Fiul – la ucenici (la creștini), și de la creștini – la Fiul – la Tatăl, se oglindește întreaga mișcare a creației și a istoriei ei în raport cu Dumnezeu, Creatorul tuturor.

……………………..

[1] A se vedea detalii, Georges Zevini, Commentaire spirituel de L’ Évangile de Jean, II, Paris, 1996, pp. 107-108

[2] Sfântul Ioan Hrisostom, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni, trad. Arhim. Theodosie Athanasiu, Iași, 1902, p. 197.

[3] Verbul μένω este un cuvânt cheie în teologia ioaneică. Cuvântul apare de 11 ori în cap. 15; de 40 de ori în întreaga Evanghelie; și de 27 de ori în Epistolele sobornicești ale Sfântului Ioan.

[4] Vezi Gerhard Maier, Evanghelia după Ioan (Comentariu Biblic, vol. 6-7), Ed. Lumina lumii, Korntal, Germania, 1999, p. 647.

[5] A se vedea detalii în acest sens, Stelian Tofană, Evanghelia lui Iisus. Misiunea cuvântului, Ed. ”Mega”, Cluj-Napoca, 2016, pp. 196-203.

[6] 6 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, în Col. ”Părinți și Scriitori Bisericești” (PSB), 41, București, 2000, p. 940.

[7] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, p. 944.

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Mai multe din Eseu
Sfințenia și sfinții în tradiția răsăriteană

Sfințenia și sfinții în tradiția răsăriteană

(versiune revizuită a studiului publicat în revista Tabor, nr. 6, iunie 2018) 1. Sfințenia ca însușire proprie lui Dumnezeu. Raportul dintre sfințenie și celelalte atribute divine. Părintele Dumitru Stăniloae consideră că luată în ea însăși, sfințenia este un atribut...

Psalmii | Arhim. Simeon Pintea

Psalmii | Arhim. Simeon Pintea

Psalmii reprezintă, alături de imnografie, o componentă însemnată în cultului ortodox. Toate slujbele au în alcătuirea lor Psalmi sau stihuri alese din Psalmi. Fără îndoială, Psalmii sunt o moștenire din cultul Vechiului Testament. Ei reprezentau și atunci conținutul...

Ce-ar fi fost dacă…? | Mircea Gelu Buta

Ce-ar fi fost dacă…? | Mircea Gelu Buta

În anul 1990, la puţină vreme după căderea regimului comunist, când Biserica naţională putea din nou să se manifeste liber şi să adune oamenii în comunitatea ei de iubire şi credinţă, au început să apară întrebări, inclusiv în presă, de genul „Ce s-ar fi întâmplat...