Filosof, poet, eseist, publicist și scriitor român. Este membru post-mortem al Academiei Române (din 1990). Astăzi vom vorbi despre Constantin Noica.
S-a născut la data de 12 iulie 1909 în comuna Vitănești, județul Teleorman. Parcurge clasele gimnaziale la „Dimitrie Cantemir”, în Bucureşti, locuind în casa din Capitală a familiei, apoi, frecventează, între anii 1924 – 1928, clasele superioare de liceu la „Spiru Haret”, unde îl are ca profesor de matematică pe poetul Ion Barbu (Dan Barbilian). Se remarcă drept un elev remarcabil, fiind interesat, mai ales, de scrierile privind „lumea spiritului”.
În perioada liceului, debutează, în anul 1927, în revista instituţiei de învăţământ, „Vlăstarul”, cu eseuri care aveau să fie reunite în volumul său de debut, „Mathesis sau bucuriile simple”, apărut în anul 1934.
În anul 1928, obține bacalaureatul, apoi este admis la Facultatea de Filosofie și Litere din București, unde îl are ca profesor pe filosoful Nae Ionescu, absolvind, în anul 1931, cu teza de licență „Problema lucrului în sine la Kant”.
Între anii 1940 – 1944 se va afla la Berlin, în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German, aici frecventând în mai multe rânduri seminarul de filosofie al profesorului Martin Heidegger.
În această perioadă, alături de Constantin Floru și Mircea Vulcănescu, editează patru din cursurile universitare ale lui Nae Ionescu și anuarul „Isvoare de Filosofie”.
În anul 1942, i se naşte un băiat, Răzvan – cel care peste ani va lua calea monahismului, sub numele Rafail – şi în 1944 o fetiţă, Alexandra.
De asemenea, în anul 1943, publică volumul „Două introduceri și o trecere spre idealism. Cu traducerea primei introduceri kantiene a Criticei Judecării”, iar în anul 1944, volumele „Pagini despre sufletul românesc” şi „Jurnal filosofic”.
Din cauza precipitării evenimentelor, este mobilizat, fiind declarat, însă, inapt medical, motiv pentru care este folosit ca translator, mai întâi în lagărul de prizonieri americani de la Timiş, iar în septembrie 1944, în lagărul de prizonieri germani din Craiova. Imediat după 23 august, i s-a propus, odată cu retragerea trupelor americane, plecarea peste ocean. Însă Noica a ales să rămână în ţară, afirmând, mai târziu: „[…] nu te poţi împlini decât aproape de originile tale. Este ceea ce ai căutat tu necontenit, cu încăpăţânare şi vigoare. E drept că o astfel de statornicie a unit sacrificii, pe care nu ai de ce să le regreţi acum, din moment ce ele erau, pe cât se pare, înscrise de la bun început în destinul tău şi care până la urmă s-au dovedit fertile. Nu ştiu dacă la tine e vorba de preştiinţă sau de instinct – cert e că tu ai înţeles dintotseauna ceea ce mie mi s-a părut multă vreme o extravaganţă sau chiar o nebunie: că a fi nu e cu putinţă, decât înăuntrul propriei tale etnii”.
Din 1965 se stabilește în București, unde va lucra ca cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române, având drept domiciliu un apartament cu două camere unde Noica va ține seminarii private pe marginea filosofiei hegeliene, platonice sau kantiene. Printre participanți se numără mai tinerii săi colegi de la Centrul de Logică (Sorin Vieru) sau de la Institutul de Istoria Artei (Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu).
În 1976, Constantin Noica îl întâlnește, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăbovește 3 zile. Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Nicolae Steinhardt despre cele văzute la Rohia, știind gândul acestuia de a se retrage într-o mănăstire.
Ultimii ani din viață începând cu anul 1975, Constantin Noica și i-a petrecut la Păltiniș lângă Sibiu, locuința lui devenind loc de pelerinaj și de dialog de tip socratic pentru admiratorii și discipolii săi (vezi Jurnalul de la Păltiniș de Gabriel Liiceanu).
Se stinge din viață la 4 decembrie 1987. A fost înmormântat pe 6 decembrie 1987, la Schitul Păltiniș, după dorința sa, slujba fiind oficiată de un sobor de preoți în frunte cu ÎPS Mitropolit Antonie al Ardealului, Crișanei și Maramureșului. După 1989, Gabriel Liiceanu s-a ocupat de reeditarea integrală a cărților lui Noica.
Surse:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Noica
enciclopediaromaniei.ro/wiki/Constantin_Noica
