Cum ai știut, Preasfinţite, să pui degetul exact pe rană și să o vindeci?

de | dec. 31, 2022 | Eseu

Pentru toată bucuria și pacea pe care a adus-o în sufletul meu în momentele în care am avut cea mai mare nevoie, pentru toată liniștea pe care a așezat-o peste un suflet tulburat, pentru toate acestea și pentru multe altele, știute și neștiute, sunt datoare să scriu aceste rânduri.

În octombrie 2017, pășeam și eu în Cluj-Napoca, de această dată ca boboc al Facultății de Psihologie și Științe ale Educației. Nu știam ce mă așteaptă sau ce cale mi-a pregătit Hristos odată cu sosirea mea aici. Stingheră, necunoscând pe nimeni, am urmat sfatul părintelui duhovnic de atunci și m-am „alipit” unei asociații studențești din Cluj. Mi se părea incredibil tot ce se întâmpla aici și mă simțeam pentru prima dată pe deplin împlinită, întrucât, prin toate activitățile filantropice la care luam parte, simțeam sau chiar aveam bucuria de a vedea concret ce înseamnă iubirea și ajutorarea aproapelui.

Cunoscând oameni noi, ajungi, voit sau mai puțin voit, ca domeniul tău de interes sau cunoștințeletale despre anumite lucruri să se îmbogățească. Și de ce spun aceasta? Deși am fost de mică crescută în Biserică, deși știam foarte multe lucruri despre practicile bisericești și despre rânduieli, consideram că știu câte ceva chiar și despre ierarhi sau cel puțin așa aveam impresia atunci. Ei bine, ajungând în Cluj, „iluziile” mele s-au spulberat. Auzeam încontinuu lumea vorbind despre un anume „Preasfințit Vasile”. Oamenii discutau mereu despre blândețea, bucuria, dar și despre neputințele acestuia, neputințe cauzate de bolile care îi măcinau trupul. Bineînțeles că nu am dat prea multă importanță acestui subiect, întrucât nu știam despre ce sau cine era vorba. Mai mult, eram ferm convinsă că oamenii de aici sunt prea drăguți și văd binele în fiecare om, nefiind capabili să vorbească deci pe cineva de rău. Într-o zi însă, fiind neobișnuit de curioasă, am zis să caut și pe internet să văd totuși cine este sau cum arată acest Preasfințit Vasile despre care toată lumea vorbește. Și, într-adevăr… Am înțeles atunci că este vorba despre un ierarh bun și milostiv care a fost extrem de încercat din punct de vedere fizic, de mai multe ori. Totuși, deși citeam cu tristețe unele rânduri, totul rămânea parcă la un nivel superficial.

Decembrie 2017. Urma o perioadă, deși aglomerată, extrem de bogată din punct de vedere duhovnicesc, spiritual, ființial: colindatul prin spitale, instituții ș.a. Când teoretic am fi terminat tot ce aveam de făcut, după ce l-am colindat alături de tinerii din asociație și pe Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Andrei, ni s-a transmis că, dacă tot suntem în curtea Mitropoliei, vom merge la colindat și la Preasfințitul Vasile. „În sfârșit! Ce binee! În sfârșit, o să-l cunosc și eu pe acest Preasfințit despre care tot vorbește lumea!”, răsuna în gândul meu în acele momente.

Urcăm scările, intrăm în reședința Preasfinției Sale și mă întâmpină o Privire cum nu am mai întâlnit. Mă privesc niște ochi atât de limpezi, atât de curați, niște ochi și o privire atât de dragi acum… Ne întâmpină un Zâmbet care ascundea toată suferința, un Zâmbet care ne arăta cum trebuie să ne bucurăm de viață și de tot ce ne-a dat Hristos. Credeți că am mai fost în stare să colind ceva? Nici vorbă. Stăteam și încercam să mă ascund pentru a nu mă observa toți cei prezenți acolo. Am început să plâng – cum îmi spuneam atunci – „fără rost”. De ce plângeam? Nu avusesem nicio discuție. Nu a ținut absolut nimeni nicio prelegere lacrimogenă. Aveam în spate experiența colindatului prin spital, deci mai văzusem oameni bolnavi. Și totuși de ce plângeam din prima clipă în care l-am zărit pe Preasfințitul? Aveam să înțeleg mult mai târziu, iar această „înțelegere” continuă să se cristalizeze pe zi ce trece până în prezent. Era vorba de ceva ce noi nu avem… era vorba despre ceva ce nouă ne lipsește sau cel puțin mie. Asumarea Crucii, asumarea neputințelor, nejudecarea aproapelui, iubirea și jertfa pentru aproapele, acestea toate l-au adus pe Preasfințitul la o măsură „atipică” pentru noi, oamenii de rând. În jurul lui simțeai o așezare, o liniște, o pace, o bucurie care… pur și simplu te copleșeau. Te simțeai acasă, te simțeai ocrotit și nu mai voiai să pleci.

Dar cum altfel să fim în preajma unei persoane care, după plecarea fiecărui om din casa sa – oricine ar fi fost acesta –, îngenunchea mereu în fața icoanei și se ruga pentru cel sau cea care tocmai ieșise pe ușă? Aceasta a fost prima întâlnire cu Preasfințitul, iar, odată cu ea, în mine s-a format o legătură pe care nu aș putea-o descrie în cuvinte. Fiecare întâlnire cu Preasfințitul, deși de cele mai multe ori acestea însemnau doar primirea unei binecuvântări, un schimb de priviri sau o strângere de mână… era tămăduitoare.

Odată cu trecerea timpului, au apărut tot mai multe atribuții pe care le aveam de îndeplinit. Printre acestea s-a numărat și organizarea unei tabere pentru tineri în vara anului 2019. Nu aveam habar ce înseamnă să pregătești o tabără la care să ia parte sute de persoane, nu știam ce va presupune gestionarea ei, însă este cert că realitatea acelor zile m-a cutremurat. Aveam ispite tot mai multe și tot mai mari pe zi ce trecea, ispite cărora parcă nu le mai făceam față. Din perspectiva mea, anumite lucruri erau potrivite atunci pentru tineri și trebuiau să se întâmple, însă punctul meu de vedere intra în contradicție cu părerile personale ale altora. Consideram că e important ca tinerii să poată cânta diverse cântece de tabără la chitară dacă asta doreau și dacă asta le aducea bucurie în acele momente. Cu toate acestea, activitatea respectivă (n. r. cântecele de tabără) nu ne era permisă, ba chiar ni se „impunea” participarea la alte activități în detrimentul celei preferate. Cu siguranță că oboseala acumulată, perspectivele diferite în ceea ce privește activitatea de tineret și chiar dorința ca totul să se desfășoare într-o bună și firească ordine au fost printre principalele motive care au determinat apariția mai multor neînțelegeri. În acele momente însă nu puteam nicicum să înțeleg de ce tinerii nu au voie să facă ceea ce doresc, mai ales că noi eram organizatorii, iar această activitate chiar putea fi clasificată drept „cuminte”, cum ar spune Preasfințitul Vasile. Și aici a fost punctul culminant… A urmat o noapte lungă, nedormită, cu supărări, plâns, mâhniri și multe alte.

În imediata dimineață, după ce am izbucnit în fața duhovnicului, ni se transmit următoarele: „În jurul prânzului va veni Preasfințitul Vasile la noi în tabără”. Am fost surprinsă, dar și mai surprinși au fost ceilalți din jurul meu: „Nu pot să cred… Preasfințitul nu a mai fost la noi în tabără de când a avut AVC-ul”, „Ce mare minune! Nu mă așteptam să-l mai avem pe Preasfințitul la noi în tabără după toate cele întâmplate…”. Ce merită însă menționat este faptul că nu am fost noi cei care l-a invitat în acea zi pe Preasfințitul acolo. Sunt ferm convinsă până în prezent că prin desăvârșita purtare de grijă pentru oameni, Hristos ni l-a trimis acolo pentru că știa că sunt oameni care au nevoie de el.

După ce i-a binecuvântat pe toți cei prezenți, Preasfințitul s-a așezat și ne privea pe toți cu o bucurie neînțeleasă de către noi. Stătea și… ne zâmbea parcă din toate mădularele. La un moment dat, cineva întreabă: „Preasfințite, ce vreți să vă cântăm? Să vă cântăm «Cuvine-se»? Să vă cântăm ceva cântece patriotice sau tradiționale?” Toți așteptau cu nerăbdare răspunsul Preasfințitului, întrucât ce împlinire mai mare poți avea decât aceea de a ști că i-ai adus o bucurie unui astfel de Om?

„Cântece de tabără”, a răspuns Preasfințitul. S-a făcut dintr-odată tăcere. Ne uitam unii la alții și nu știam ce să facem, deoarece această dorință a Preasfințitului Vasile ne-a luat prin surprindere și, conform celor de mai sus, nu eram pregătiți pentru a interpreta cântece de tabără… Aici a fost pentru mine cheia acestei întâlniri providențiale. Pe lângă faptul că am izbucnit în plâns în acel moment, mă uitam la Preasfințitul și mă întrebam în gândul meu „Cum ai știut asta, Preasfințite? Cum ai știut să aduci liniștea și pacea exact în acele momente în care aveam cea mai mare nevoie? Cum ai știut dacă nimeni nu ți-a spus? Cum ai știut că aveam nevoie de tine aici?”

După plecarea Preasfințitului din tabără s-au ridicat foarte multe glasuri de tineri care mărturiseau câtă liniște, câtă pace, câtă bucurie a adus acea vizită „neplanificată”.

Ar mai fi nenumărate lucruri de spus despre Preasfințitul Vasile, lucruri pe care poate cuvintele nu le pot surprinde. Există, fără doar și poate, anumite întâlniri și momente fără de care viața noastră nu ar mai fi la fel. Sunt acele momente și persoane care apar în calea și înviața ta… exact când ai mai mare nevoie.

Sunt acele întâmplări care te încredințează, care îți dau putere și tărie să treci peste tot și peste toate. Sunt acele momente care te schimbă. Sau determină o schimbare în străfundul ființei tale. Acele întâmplări care te fac să vezi altfel toate lucrurile.

Acele întâmplări care îți arată că totul poate căpăta alt sens. Că dragostea, smerenia, blândețea și pacea nu sunt desprinse din povești, că sunt și ele realități ale vieții contemporane.

Sunt întâlniri care ne arată că mai există oameni ca… ceilalți oameni. Sunt întâlniri providențiale cu oameni care îți citesc sufletul ca pe o carte deschisă, care îți oferă liniștea după care tânjeai de mult și care, printr-o simplă strângere de mână, parcă iau toată povara ta asupra lor.

Și tu cu ce rămâi? Cu liniște. Cu pace. Cu bucurie. Cu nădejde.

Sunt întâlniri providențiale care nu se uită. Și aceasta a fost una dintre ele.

Să-ți amintești, Preasfințite drag, de noi, de fiecare! Să ne porți în continuare pe Brațele tale așa cum ai făcut și până acum cu generații și generații.


Fragment din mărturia publicată integral în cartea Preasfințitul Episcop Vasile Fluieraș – Mărturii de suflet, volum coordonată de Raluca Ioana Irimia

Ultimele articole

Mai multe din Eseu
Ziua Culturii Naționale. Mihai Eminescu (1889 – 2023)

Ziua Culturii Naționale. Mihai Eminescu (1889 – 2023)

Se împlinesc 134 de ani de la moartea celui mai mare și mai îndrăgit poet al națiunii române, Mihai Eminescu, care a scris ca nimeni altul, într-o limbă dulce ca un fagure de miere universul liric de înțelepciune, cugetare și simțire al sufletului nostru românesc....

Intrarea noastră în Biserică

Intrarea noastră în Biserică

Pe 21 noiembrie sărbătorim împreună Intrarea Maicii Domnului în Biserică, motiv suficient de serios pentru a ne chestiona asupra proprii noastre aduceri în biserică. Dacă aducerea Maicii Domnului în templu la vârsta de trei ani însemna consacrarea acesteia ca...

Memento: „Iubirea și Occidentul”

Memento: „Iubirea și Occidentul”

Denis de Rougemont este cunoscut publicului românesc prin excelenta sa apologie „Partea diavolului”, care descrie excepțional jocul silogismelor care au îndepărtat din conștiința publică europeană credibilitatea forței demonice, transformând-o într-un apendice istoric...

Pr. Crin Triandafil Theodorescu: „Frăția Psaltirii”

Pr. Crin Triandafil Theodorescu: „Frăția Psaltirii”

Părinte, asta am priceput, dar mai departe? Ce rugăciuni trebuie să fac? Hai, precis aveți dumneavoastră niște rugăciuni mai speciale. Mă uit lung spre el, derutat. Profilul recognoscibil al răscolitorului de panacee. Care culege de la călugări din schituri izolate...