Introducere
În centrul lecturilor nou-testamentare cu caracter pascal, se găsește debutul relatării evanghelice a lui Ioan. De ce? Greu de zis. Probabil datorită densității ei teologice, ori din pricina frumoaselor referiri la lumină, care este un adevărat leitmotiv al Praznicului. Indiferent de motive, alegerea este una cât se poate de inspirată. În cadrul paragrafului în cauză, frumoasa relație dintre Înaintemergător și Ales este măiestrit descrisă, în paginile unui policrom tablou.
Cuvântul
Încreștinarea filosofiei grecești se realizează aici prin folosirea instrumentarului ei terminologic, în vederea exprimării unor aspecte fundamentale ale credinței. Vorba predicatorului, sunt „tâlcuri noi, la texte vechi”. Logos-ul primește în creștinism o nouă semnificație. În plus, este personificat. Hristos cel dintru început este de la Dumnezeu și El însuși este Dumnezeu. O mărturie profundă, în puține cuvinte. Puțină vorbă, dar conținut concentrat cum se cuvine. Și accente bine puse. Rolul Lui în creație e de asemenea subliniat, atunci când Sfântui Ioan insistă că: „Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”.
Apoi, autorul cărții revelate devine poetic. Schimbă pentru câteva clipe cursul relatării dinspre teologii profunde înspre ceea ce literații ar defini drept „jocul cu metafora”: „Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”. Textul reprezintă o frumoasă broderie stilistică, ce vine, ca un brâu, să pună în valoare întregul conținut al unui zid, sau al unei realizări arhitectonice.
Ioan și Logosul
Narațiunea alunecă apoi înspre un fragment care îl are în centru pe Ioan. Trimis de la Dumnezeu, dânsul are o menire testimonială. Autorul ține să delimiteze încă dintru început lucrurile. Arată că: „nu era el Lumina”, ci era trimis „ca să mărturisească despre Lumină”. Apoi revine asupra ideii care spune că: „Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume”.
Structura ușor alambicată, în realizarea căreia autorul a folosit deopotrivă metehne ale filosofiei grecești, cât și instrumente iudaice, precum chiasmul, dându-i astfel și o dimensiune mnemotehnică, îmbină informații cu privire la activitatea lui Hristos și impactul ei, dar și cu privire la nașterea Sa și la modul în care s-a patrecut aceasta.
Același Ioan este apoi surprins, parcă într-o interesantă peliculă, în ipostaza de mărturisitor: „Ioan mărturisea despre El şi striga, zicând: Acesta era despre Care am zis: Cel care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era”, zice Evanghelistul. Apoi pecetluiește această testimonianță cu cea proprie, arătând că, citez: „din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har”. Pericopa nu poate să se încheie fără a așeza împreună pe Moise și Hristos și a arăta continuitatea ce a existat între ei. La nivelul duhului și al mesajului revelat, firește.
În loc de concluzii
Dincolo de densitatea teologică, pasajul ce deschide relatarea evanghelică a lui Ioan are o dimensiune mărturisitoare. Vine să vorbească, prin intermediul unui tandem de voci care adesea se suprapun, a lui Ioan Proorocul și a omonimului Evanghelist, despre Cuvântul care se întrupează. Și despre efectele întregii Lui activități. În același timp, ne îndeamnă și pe noi să devenim părtași ai mărturisirii, căci textul este, așa cum bine ați intuit, o exhortație. Să mărturisim cu buzele de carne și cele ale inimii. Să proclamăm, căci un astfel de adevăr nu se cade șoptit, ci rostit cu voce de tunet, cât bine ne-a făcut nouă Domnul, prin faptele noastre. Să devenim și noi propovăduitori ai Învierii, din care ne tragem deopotrivă nădejdea mântuitoare, cât și seva trăirii creștine. Hristos a înviat! Îndrăzniți!
