Există la tinereţe mai mult ca oricând o fascinaţie sănătoasă de a pune mâna pe Dumnezeu, de a-L întâlni aievea, de a-L simţi, de a-L vedea, de a-L cunoaște. Reflectă întru totul dorinţa și buna îndrăznire specifice vârstei de a face lucrurile bine, în forma lor maximală, fără rabat, aproape idealist și totuși neizolat de realitate. Tânărul vrea să cucerească lumea, înţelegând-o prin îmblânzire și intuindu-o prin semnifi caţii personale. Dar vrea să-L cucerească și pe Dumnezeu. Și acest lucru, prin experienţă nemijlocită. Însă, dincolo de efortul său, nu reușește de unul singur. Și când, deznădăjduit, pare să dea un pas înapoi, Dumnezeu îi trimite semne, conducându-l către ceea ce căuta cu ardoare – esenţialul vieţii: să-L cunoască pe Dumnezeu.
În seminar fiind, căutător, însă nu mai puţin și pribeag printr-ale teologiei, prin viaţă și prin lume, te trezeai faţă în faţă cu interogaţii grele ce urmau să-ţi determine orientarea și întreaga existenţă. Toată ziua se vorbea despre Dumnezeu și El părea să fi e pretutindeni, însă nu foarte evident în inima ta. Să sari de la pământ la cer ai fi vrut, dar nu puteai, distanţa nu era omenească. Să cauţi explicaţii și înţelegeri pe măsură, nici acestea nu îţi erau foarte la îndemână. Să întrebi pretutindeni și la nesfârșit, asta putea fi o soluţie, dar nu obligatoriu rapidă și foarte sigură. Să îţi negi căutările și să te ocupi cu ceva „mai serios”, mai din lume, mai de jos. Asta părea cea mai imediată, dar totuși cea mai puţin mulţumitoare soluţie de durată.
Și în această atmosferă la limită, Dumnezeu trimite semne. Semnele sunt purtătoare nu doar de semnificaţie, ci și de viaţă. Vestitoare și garanţii ale unei realităţi ce vine de dincolo, adiind și mângâind cu delicateţe. Semn pentru tinereţea mea, deși cuminte, totuși nu mai puţin neliniștită, a fost întâlnirea cu Gherontie, „Cuviosul”, așa cum era cunoscut în curtea Catedralei din Alba Iulia. Îl vedeai venind de nicăieri, cu prezenţa sa „exotică”, liberă faţă de cutumele sociale îmbâcsite de formalism, și totuși nu lipsită de delicateţe și discreţie. Intra în catedrală parcă furișându-se și se așeza în partea dreaptă, în faţa icoanei Maicii Domnului în braţele Sfintei Ana. Acolo, învăluit în semiîntuneric, se ruga pentru unii, pentru alţii, pentru lume. Cu mâinile ridicate și cu stihuri repetate. Părul bălai și faţa luminoasă mă făcea să-l compar cu Moș Gheorghe Lazăr, așa cum îl cunoscusem din imagini. Oamenii lui Dumnezeu se aseamănă între ei și nu doar în structura lor lăuntrică, ci chiar în înfăţișarea exterioară. Când îl vedeam, acompaniat de unele lucruri pe care le auzisem despre el, mă prindea un soi de fior, o teamă solemnă, însoţite de un sentiment de fascinaţie evlavioasă. Îl priveam îndelung, chiar pe ascuns, dorindu-mi să ajung să-l cunosc de aproape. Prezenţa sa era surprinzătoare, deloc facilă. Dar te cuprindea, te învăluia și, cel mai important, te conducea dincolo de logica lumii în spaţiul credinţei, ca poartă înspre Împărăţia râvnită. La slujbe sau după slujbe se ruga, ba rostind cuvintele, ba cântându-le, într-un strigăt prelungit, cuprinzând lumea cu braţele sale. Iar zâmbetul pe care-l arăta discret mă făcea să cred că vedea mai mult decât noi și mult mai departe.
Știam atât de puţine lucruri despre biografia acestui om. De fapt, până de curând, informaţiile despre itinerariul său lipseau aproape complet. Nici nu păreau să conteze atunci, de vreme ce mă bucuram de prezenţa lui vie. Îmi doream să îl cunosc înde-aproape. Lucrul acesta mi-a fost mijlocit de unul dintre colegii de seminar, Cristian (Sibișan), care se ocupa de curtea Catedralei.
Nu îmi aduc aminte detalii legate de prima întâlnire, însă două momente pe care le-am petrecut împreună cu Gherontie și Cristian sunt foarte vii în mintea mea. Primul se leagă de o rugăciune prelungită aproape o oră în eclesiarhie unde obișnuia să fi e găzduit. Ne rugam Maicii Domnului cu imnul „Cuvine-se cu adevărat”, toţi trei cu mâinile ridicate, cerându-i însoţirea. Era o lecţie de cum să te rogi. În mod normal, o astfel de rugăciune ne lua poate vreo trei minute, chiar și cântată. Atunci, în mai bine de 45 de minute, nici măcar nu am ajuns la final. Drumul era lung – de la gură, la minte și apoi la inimă. La el cred că fusese parcurs repede. Noi, însă, aveam nevoie de mai mult. Textul devenea rugăciune, cuvântul devenea purtător de Duh. În acea seară am fost tare bucuros. Nu înţelegeam bine de ce, poate doar puţin intuiam. Această primă experienţă ni-l descoperea pe Cuviosul Gherontie în starea lui „cuminte”.
Cea de-a doua situaţie pe care o să o evoc acum îl surprinde în forma lui „surprinzătoare” pe care o lăsa să se ivească mereu. Îmi amintesc că tot împreună cu Cristian am pus la cale o vizită în cămin. Drumul de la Catedrală la Seminar a fost o întreagă aventură. Alerga, dansa, cânta, îmbrăţișa, glumea sau zâmbea. Și nu doar cu noi, ci cu oricine îi ieșea în cale. Pătrunzând în grupul unor fete, care se plimbau pe stradă, ne spunea nouă vorbe de șagă: „Ţi-ar fi bună mie”. Era un „trubadur” al Duhului în acţiune, mai mult neînţeles de cei din cale, dar și de noi. Reacţia noastră era amestecată – ba zâmbeam, ba ne fâstâceam, sau ne simţeam importanţi. De acum aveam conștiinţa, fie și ea destul de copilărească, că eram companionii unui sfânt, chiar și non-conformist. Ce s-a întâmplat în cămin nu îmi amintesc, însă mi-a rămas în minte acel timp „mare”, în care m-am simţit un privilegiat, un răsfăţat al lui Dumnezeu.
Mai adaug un lucru important. Când te întâlnești cu un om al lui Dumnezeu îţi dorești un cuvânt nemijlocit pentru tine, duhovnicesc, tainic și profetic. L-am primit și eu, dar fără să-i intuiesc sensul. Nici atunci, precum nici acum: „Valentine, Valentine, ce zic munţii despre tine!” L-am luat așa cum mi l-a dat ca pe un dar personal. Nu l-am supus analizei, ci l-am adăpostit în adâncul simţirilor mele. Cuvântul a fost însoţit și de un dar – cum iubea așa de tare Împărăţia, mi-a oferit un desen viu colorat reprezentând „Cetatea din ceruri”, cu valoare revelatorie a vioiciunii și a bucuriei specifice, pe care el însuși le simţea și le oferea celor din jur.
În partea finală voi spicui câte ceva și din biografia sa, care să contureze povestea de până acum. Cuviosul Gherontie se naște în ziua de 4 noiembrie 1934 în satul Viscri, Ţara Făgărașului. Primește numele George, dar i se spune Gheorghe sau Gheorghiţă. Printre rânduri, în cuvintele sale, se putea citi evlavia faţă de părinţii săi, mama Ileana și tatăl Ioan. A mai avut doi fraţi, Ioan și Rafila. Căutarea sa monahală este susţinută de unchiul său, Părintele Modest Aldea, fost stareţ al Mănăstirii Ciolanu, apoi eclesiarh al Catedralei din Buzău.
Râvna pentru o viaţa ascetică a fost o coordonată prezentă în viaţa sa încă din adolescenţă, cu precădere postul și rugăciunea, care l-au însoţit toată viaţa. Mergea mereu atât la Mănăstirea Ciolanu, cât și la Buzău. După moartea unchiului său în anul 1956, timp de trei ani, viaţa sa a însemnat o succesiune de vieţuire în mănăstire cu cea de muncă la câmp pentru susţinerea familiei. După decretul nefast din anul 1959 împotriva călugărilor, Cuviosul Gherontie a fost pus în închisoare. Forma de „nebunie în Hristos”, și-a asumat-o aici, de pe urma unei arătări a Fecioarei Maria, confirmându-l în această chemare specială. Acest moment a fost succedat de diverse internări în spitale de psihiatrie, comandate de regim, potrivit modelului vremii.
„Nebunia” sa însemna un protest faţă de lume, în varianta ei seculară, și, în consecinţă, opţiunea lui vădită pentru Împărăţie. Dintr-o cetate în alta, de la o casă la altă, de la unii la alţii, se preumbla și se oprea acolo unde era primit. De la Alba Iulia la Craiova, de acolo la Iași sau la Deva, sau în multe alte orașe, mănăstiri sau case binevoitoare. Printre vorbele sale încurcate, în duh de rugăciune, puteai simţi cuvânt viu, mântuitor, atunci când te așteptai cel mai puţin. Așa l-am întâlnit și eu în diverse rânduri.
Pleacă în eternitate în orașul nașterii Domnului, la Betleem, în ziua de 13 octombrie 2018 și va fi înmormântat o săptămână mai târziu lângă fereastra altarului Mănăstirii Tismana, pe care o cercetase în dese rânduri, prohodit de un sobor mare de preoţi. La o zi după înmormântarea sa, pe 22 octombrie, întorcându-mă spre Cluj de la Craiova, am poposit la mormântul său, rememorând întâlnirile pe care le-am avut. Era pace multă acolo, dar în sufletul meu se așternuse și un ușor regret, mi se părea că toate întâlnirile rămăseseră neterminate. Iar în urechi îl auzeam spunându-mi: „Asta se știe pe de rost…”
foto credit: cuviosulgherontie.com
