Teologul francez, Olivier Clément, referindu-se la persoana care practică rugăciunea lui Iisus, afirmă că acela care se obișnuiește cu această chemare, capătă o mare mângâiere și nevoia de a o rosti mereu. După câtva timp, nu mai poate trăi fără această rugăciune, care curge în el de la sine, pretutindeni, mereu[1].

Tradiția practicării rugăciunii inimii este una mai veche, aceasta fiind cultivată în special în Muntele Athos, unde, de-a lungul vremii, prin rugăciune și asceză și-au sfințit viața mii de suflete. Supranumit și Grădina Maicii Domnului, acest munte a rodit mulțime de flori duhovnicești, fiecare având o mireasmă specifică și deosebită, una față de cealaltă. O astfel de floare duhovnicească, care prin sfintele sale moaște răspândește până în zilele noastre o negrăită mireasmă, este și Cuviosul Siluan Athonitul.

Simeon Ivanovici Antonov s-a născut în Rusia, în anul 1866 într-o familie modestă de țărani ruși. Încă de mic copil, Simeon și-a pus în gând – avea doar patru ani – ca atunci când va fi mare să caute pe Dumnezeu în tot pământul. La vârsta de 26 de ani, intră în mănăstirea rusească a Sfântului Mucenic Pantelimon (Russikon) din Muntele Athos. Introdus în tradiția de secole a Sfântului Munte – rugăciune singuratică la chilie, lungi slujbe în biserică, posturi, privegheri, deasă mărturisire și împărtășire cu Sfintele Taine, citire, muncă și ascultarea – fratele Simeon se împărtășește din negrăita bucurie a rugăciunii lui Iisus: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!

Într-o seară, pe când se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului, dobândește – ca un dar neprețuit – rugăciunea inimii, ce țâșnea de la sine, fără încetare. Lipsit de experiență, tânărul frate cade mai apoi pradă unor ispite cumplite: chinurile demonice. După 6 luni de sfâșieri lăuntrice, într-o după-amiază, șezând în chilia sa, a atins treapta ultimă a deznădejdii, încercând preț de o oră sentimentul unei părăsiri totale de către Dumnezeu, fapt care i-a cufundat sufletul în întunericul unei spaime de iad. Pradă aceleiași spaime și întristări, se duce la Vecernie, în paraclisul Sfântului Ilie, și abia șoptește Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Atunci, în dreapta ușilor împărătești, în locul icoanei Mântuitorului, Îl vede pe Iisus Hristos Cel Viu! Întreaga sa făptură s-a umplut de focul harului Duhului Sfânt, o lumină dumnezeiască l-a învăluit, răpindu-i mintea la cer. Intensitatea viziunii îi provoacă o stare de epuizare aproape de moarte.

Cuviosul Siluan, face parte din acei rari sfinți creștini care primesc încă de la începutul căii lor ascetice arătarea desăvârșită a harului lui Dumnezeu. Calea lor este însă cea mai anevoioasă, căci sentimentul părăsirii și al pierderii harului sfâșie sufl etul. Nu puteți înțelege durerea mea spunea Siluan[2].

Cuviosul Siluan Athonitul se dovedește a fi , în anii ce au urmat recunoașterii sale în rândul sfinților[3], o tot mai grăitoare mărturie despre lucrarea Duhului Sfânt în Biserica Ortodoxă. Viața sa de aspră nevoință, ce a culminat cu evenimentul arătării lui Hristos și cu descoperirea de către Însuși Mântuitorul a cuvântului „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”, ce se va dovedi a fi un mesaj pentru întreaga creștinătate contemporană, ni se oferă drept o pildă de tainică viețuire în duhul smereniei lui Hristos. Și poate că această viață ne-ar fi rămas necunoscută dacă ucenicul său, arhimandritul Sofronie Saharov, nu și-ar fi asumat misiunea de a da la iveală însemnările pe care i le încredințase părintele său și de a le face cunoscute într-un limbaj accesibil cititorului contemporan.

Rugăciunea pentru toată lumea și dragostea pentru vrăjmași ocupă locul central în învățăturile sale. În paralel scria: Omul prin fi re este fragil precum floarea sălbatică. Toți o iubesc și toți o calcă în picioare. Uneori este în slavă, alteori în necinste. Însă acela care Îl iubește pe Dumnezeu, care Îi mulțumește lui Dumnezeu pentru toate mâhnirile, rămâne liniștit și în cinste, și în ocară[4]. Într-adevar, cuvintele sfântului sunt de o claritate evanghelică și o profunzime care se desface treptat și nebănuit. Lecturând cuvintele sale, cititorul de fapt se roagă împreună cu sfântul. Ca să nu rămână doar cuvinte frumoase, ci să ne atingă ireversibil, Sfântul glăsuiește cuvintele născute în el din Cuvântul Hristos, în ton de rugăciune. Iată puterea pe care ele o nasc, iată râvna căutării noastre crescând. Neașteptat tânjim spre aceleași simțiri și eforturi ca ale sfântului. Un exemplu grăitor, al celor afirmate mai sus este episodul în care Cuviosul Siluan vorbește despre duhovnic:

În Postul Mare, în timpul vecerniei, la Vechiul Russikon, Domnul i-a dat unui monah să vadă pe ieromonahul Avraamie în chipul lui Hristos. Bătrânul duhovnic luase epitrahilul și se pregătea să-l mărturisească. Când monahul acela a venit în locul unde se fac mărturisirile, s-a uitat la duhovnic, un bătrân cu părul alb, și a văzut că fața lui era tânără ca a unui băiat și strălucea cu totul și era asemenea lui Hristos. Atunci monahul a înțeles că duhovnicul stă [își săvârșește slujirea sa] în Duhul Sfânt și că prin Duhul Sfânt îi sunt iertate păcatele celui ce se pocăiește. Dacă oamenii ar vedea în ce slavă slujește preotul, atunci la această vedere ar cădea la pământ; și dacă preotul însuși s-ar vedea în ce slavă cerească stă [își săvârșește slujirea sa], ar deveni un mare nevoitor [ascet], ca să nu întristeze cu nimic harul Duhului Sfânt care viază în el[5].

Observăm așadar cât de măreață este lucrarea duhovnicului, despre care Mitropolitul Andrei afirmă: Duhovnicul este omul care, datorită mortifi cării patimilor și dobândirii nepătimirii, devine cunoscător al lucrurilor dumnezeiești și are față de lucrurile omenești o dreaptă judecată, datorită căreia, fără nici un pericol, știe să-i călăuzească pe alții pe calea lui Dumnezeu[6].

Prin Viața sfântă și însemnările Cuviosului Siluan, Hristos transmite un mesaj umanității strivite de absurditatea experiențelor cotidiene, durere și deznădejde. Probabil – cum spunea Părintele Sofronie, într-una din cărțile sale – ultimul…

Arhimandritul Sofronie, într-un interviu despre Cuviosul Siluan, încheie astfel: Gheronda Siluan „și-a ținut mintea în iad și nu a deznădăjduit”. A luptat împotriva „vijeliei celei mari, cutremurului și focului”(vezi 3 Regi 19, 11-12) ispitelor. Iar acum ne vorbește din „adierea de vânt lin” a Domnului[7].

………………………

[1] Olivier Clément, Rugăciunea lui Iisus, trad. de Măriuca și Adrian Alexandrescu, IBMBOR, București, 1997, p. 26.

[2] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 1994, p. 134.

[3] „De aceea, decretăm în mod sinodal și stabilim și poruncim în Sfântul Duh ca de acum înainte și pe mai departe în tot veacul, starețul Siluan Aghioritul să fi e numărat împreună cu barbații cuvioși și sfi nți ai Bisericii, fi ind cinstit cu prăznuiri sfi nte și ceremonii religioase anuale și slăvit cu imnuri de laudă în ziua de 24 Septembrie, în care a plecat fericit la Domnul”, cf. Tomosul de canonizare, dat la 26 Noiembrie 1987, semnat de Dimitrios, arhiepiscop al Constantinopolului și Patriarh Ecumenic și de membrii Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice.

[4] Cuviosul Siluan Athonitul, op. cit., p. 155.

[5] Ibidem, p. 152.

[6] Mitropolitul ANDREI Andreicuț, în Pastorala de Sfintele Paști, 2013.

[7] htt p://www.pemptousia.ro/2012/11/interviu-cu-gheronda-sofronie-despre-sfantul-siluan-athonitul/, accesat în data de 29 Septembrie, 2014.

Autor: Protos. Visarion Paşca

Foto credit: Ziarul Lumina

Articol preluat din Revista Renașterea, octombrie 2014