Supranumit și „Grădina Maicii Domnului”, Sfântul Munte Athos, citadela monahismului răsăritean și oaza spiritualităţii filocalice, este un loc, în care Maica Domnului este cinstită în mod, cu totul și cu totul aparte, atât de către vieţuitorii, cât și de către închinătorii acestui loc plin de sfinţenie. Referindu-se la acest topos sacru, Părintele Daniil Sandu Tudor afirmă următoarele: „Pe când lumea stă la adâncul nopţii culcată în moliciunea patului, în dulceaţa somnului şi furii şi răii şi tâlharii blestemăţesc, şi desfrânaţii se îndulcesc stricat din poftele spurcate, Muntele stă treaz şi se închină şi bate mătănii: cu oftări”[1]. Ne putem lesne închipui că și Cuviosul Siluan a fost unul dintre aceia care, prin privegheri și alte nevoinţe, a făcut parte din acest „munte treaz”.

Este cunoscută evlavia deosebită, pe care Sfântul Siluan, o avea la Maica Domnului. Prima sa amintire legată de „Preasfânta Stăpână” (cum adesea o numea sfântul) o are încă din tinereț­e: „Într-o zi, după ce petrecuse o vreme în necură­ții, am a­țipit­ dormind uș­or a văzut în vis un ­șarpe strecurându-i-se în gură ­și intrându-i în trup. Simț­ind o scârbă puternică s-a trezit, ­și atunci a auzit un glas care-i spunea: «Ai înghi­it un ­arpe în vis ­i te-ai scârbit. Tot a­a nici mie nu-mi place ce faci!»[2]. Acest glas a avut o blândeț­e ­și o frumuse­țe cu totul neob­ișnuite. În ciuda blânde­ții acestui glas, înrâurirea acestuia asupra sa a fost copleș­itoare. Cuviosul Siluan a avut adânca convingere că acel glas pe care-l auzise era al Preacuratei Fecioare. Până la sfâr­șitul vieț­ii sale pământeș­ti, i-a mul­țumit Maicii Domnului, pentru că nu s-a scârbit de el, ci a binevoit să-l cerceteze ­și să-l ridice din starea de cădere, în care se afla. Acum, spunea el, văd cât de mare e mila Domnului ­și a Maicii lui Dumnezeu fa­ță de oameni. Gândi­ți-vă, Maica Domnului a venit din ceruri să mă povă­țuiască pe mine, un tânăr cufundat în păcat. Faptul că, nu se învrednicise să O vadă pe Împărăteasa cerurilor, stareț­ul îl atribuia necurăț­iei în care se găsea în acel moment[3].

Un alt moment în care Maica Domnului intervine în via­ța Cuviosului este următorul. La scurt timp, după ce intră ca frate la Mănăstirea rusească a „Sfântului Mucenic Pantelimon” (Russikon), într-o seară, pe când se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului, dobândeşte – ca un dar nepreţuit – rugăciunea inimii, ce ţâşnea de la sine, fără încetare.

Semnificativ este momentul în care, stareț­ul Siluan relatează o încredin­țare pe care a primit-o, în legătura cu Maica Domnului. Astfel, referindu-se la curăț­ia Fecioarei Maria[4], Cuviosul Siluan relatează următorul episod: Într-o zi ascultam în biserică o citire din proorocul Isaia, iar la cuvintele:„Spălaţi-vă şi vă veţi curaţi” [Is 1,16], mi-a venit gândul: „Poate că Maica Domnului a păcătuit vreodată, chiar şi numai cu gândul”. Şi, lucru uimitor, în inima mea, deodată cu rugăciunea, un glas mi-a spus lămurit: „Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu gândul”. Astfel, Duhul Sfânt a dat mărturie în inima mea, curăţiei ei. Dar în timpul vieţii ei pământeşti şi în ea a fost o oarecare nedeplinătate şi unele greşeli, dar fără de păcat. Se vede aceasta din Evanghelie atunci când, întorcânduse de la Ierusalim, nu ştia unde era Fiul ei şi L-a căutat împreună cu Iosif vreme de trei zile [Lc 2,44-46][5].

Este cunoscut faptul că viaţa Maicii Domnului, de o copleşitoare discreţie, este plină de taine, fiind ascunsă în cea a Fiului său. Moşii şi strămoşii noştri au năzuit să cunoască viaţa Maicii Domnului, chiar dacă multă vreme nu au putut să o afle din cărţi aşa cum a fost. De aceea, au adunat fragment cu fragment din Sfânta Scriptură şi din Faptele Apostolilor, din sărbătorile de peste an. Despre această discre­ie a vie­ii Sfintei Fecioare, stareț­ul spune: „Maica Domnului nu şi-a aşternut în scris gândurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul şi Fiul ei, nici durerile sufletului ei în vremea răstignirii, pentru că nu le-am fi putut nicicum înţelege, căci iubirea Ei pentru Dumnezeu e mai puternică şi mai arzătoare decât iubirea serafimilor şi a heruvimilor, şi toate puterile cereşti ale îngerilor şi arhanghelilor sunt mute de uimire în faţa ei”[6].

Este remercabil următorul gând al stareț­ului cu privire la trăirile Maicii Domnului: „Spune-ne, ce simţea sufletul tău când ţineai în braţele tale Pruncul minunat? Cum L-ai crescut? Care au fost durerile sufletului tău când, împreună cu Iosif, L-ai căutat vreme de trei zile în Ierusalim? Ce chinuri ai trăit atunci când Domnul a fost dat spre răstignire şi a murit pe cruce? Spune-ne, care a fost bucuria ta la înviere şi cum tânjea sufletul tău după înălţarea Domnului?”[7].

Toată viaț­a Maicii Domnului a fost presărată de o continuă rugăciune, prin care Preacurata era în relaț­ie personală cu Dumnezeu, umplându-se de cea mai adâncă sensibilitate ­și delicateț­e. Prin rugăciune neîncetată se depă­șea pe sine, ridicându-se la Dumnezeu ­și văzând lumina necuprinsă de minte ­și de cuno­știn­ța creaturilor. Cuviosul Siluan întăre­ște acest lucru afirmând următoarele: „Chiar dacă viaţa Maicii Domnului e ca învăluită într-o tăcere sfântă, Bisericii noastre Ortodoxe, Domnul i-a dat să cunoască că, iubirea ei îmbrăţişează întreaga lume şi că, în Duhul Sfânt, ea vede toate noroadele de pe pământ şi, asemenea Fiului ei, îi este milă de toţi şi miluieşte pe toţi”[8].

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este cea mai impresionantă prezenţă omenească din istorie. Părinţii imnografi şi teologi ai Bisericii noastre nu ezită să o compare cu îngerii, pentru a evidenţia sfinţenia persoanei sale: „cea mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii”.

Cu adevărat, Maica Domnului este unică. Întâi de toate, pentru că este cea mai mare binefăcătoare a neamului omenesc. Din aceasta, a luat firea omenească, Dumnezeu-Omul şi a făcut posibilă părtăşia cu El, pentru fiecare om. Sfântul Siluan însuș­i dă mărturie despre aceasta spunând: „Multe minuni şi mile am văzut de la Domnul şi de la Maica Domnului şi nu pot să dau nimic în schimb pentru această iubire”[9].

Dacă marii Părinţi teologi, precum Cuviosul Ioan Damaschin, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Nicodim Aghioritul, exprimă cutremurul şi uimirea Bisericii în imnuri cu totul deosebite şi prin exprimări dogmatice, încercând cu recunoştinţă şi slăvire să rânduiască în cuvinte minunea fecioriei ei, Cuviosul Siluan, ne transmite că, fiecare rugăciune către Maica lui Dumnezeu, ne înzestrează înlăuntrul nostru cu cea mai intensă luminare, pe care o poate cuprinde sufletul omenesc.

………………………….

[1] Ieroschimonahul Daniil Tudor (Sandu Tudor), Scrieri 1: Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu. Cartea Muntelui Sfânt. Marea noapte de aur a Maicii Domnului. Apocalipsa lui Ioan (Argument de Predoslovie). Am auzit cântecul Păsării Unice (Gânduri din singurătate), ed. Alexandru Dimcea, Ed. Christiana, Bucureşti, 1999, p. 54.

[2] Arhimandritul Sofronie, Viaț¬a ș¬i învăț¬ătura stareț¬ului Siluan Athonitul, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 12.

[3] Ibidem.

[4] Mitropolitul Andrei, tâlcuind numele Fecioarei Maria afirmă: „Numele Maicii Domnului e cel mai sfânt nume în ceruri ș¬i pe pământ. Dacă vom fi aten-ți la fiecare literă din cele cinci, ce alcătuiesc numele Maicii Domnului, Maria, vom vedea că fiecare dintre ele ne aduce aminte de o femeie virtuoasă din Vechiul Testament ¬și vom trage concluzia că Maica Domnului are plinătatea harurilor” A se vedea: † ANDREI, Arhiepiscopul Alba-Iuliei, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, p. 100.

[5] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii ș¬i iadul smereniei, Editura Deisis, Alba Iulia, 1994, pp. 155-156.

[6] Ibidem, p. 156.

[7] Ibidem, p. 155.

[8] Ibidem, p. 156.

[9] Ibidem, p. 155.

Foto credit: Ziarul Lumina

Articol preluat din Revista Renașterea, noiembrie 2014