Sfântul Sinod a dedicat acest an pastorației persoanelor vârstnice. Timotei, ucenic fidel al Sfântului Apostol Pavel, ne îndeamnă ca „pe cel bătrân să nu-l înfrunți, ci să-l îndemni ca pe un părinte” (I Timotei 5, 1), iar Isus Sirah ne învață „să nu necinstești pe om la bătrânețile lui, că poate și noi vom îmbătrâni” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 8, 6). Și tot el ne spune: „Nu disprețuiți vorbele celor bătrâni, că și ei au învățat de la părinții lor. Că de la ei vei învăța înțelepciunea și îndemânarea de a da răspuns bun la nevoie” (8, 9).

Unul dintre părinții noștri duhovnicești de profunzime a fost părintele Arsenie Papacioc. Din darul lui Dumnezeu, l-am cunoscut din anul 1973, și mi-a rămas duhovnic până ce a trecut la Domnul. Acum, locul lui l-a luat părintele Rafail Noica. Cum l-am cunoscut pe primul? Pe atunci eram inginer și lucram la Alba-Iulia. În duminica Sfântului Grigorie Palama, fratele Petrică Jinaru m-a invitat să-i facem o vizită părintelui Arsenie Papacioc, care atunci era duhovnic la Mănăstirea Dintr-un Lemn și tare m-am folosit.    Mi-am plecat capul sub epitrahilul părintelui și i-am simțit puterea duhovnicească și experiența în lucrarea cu sufletele.

Multe amintiri timpul mi le-a șters din minte. Din pelerinajul respectiv însă mi-au rămas două: atmosfera duhovnicească de la Sfânta Liturghie și o maximă repetată de părintele Arsenie: „Dacă tinerii ar ști și dacă bătrânii ar putea”. L-am vizitat pe părintele atât ca mirean, cât și ca student la teologie, ca preot și ca arhiereu. La dosarul meu de hirotonie întru preot se află și o recomandare a dânsului.

A fost și pătimitor în temnițele comuniste. Detenția însă o interpretează duhovnicește. Vorbind de închisoarea de la Aiud, zice: „a fost extraordinar. Am ieșit foarte folosit… Erau fel de fel de oameni, adunați din toată lumea. În sfârșit, lucrul ăsta îl știți, nu e nevoie să vi-l spun eu. Ei, această temniță era suficientă, era destul ca să te smerească”[1].

Interpretarea duhovnicească a maximei dânsului este aceasta: tinerii care au puterea de a face multe lucruri bune să învețe de la bătrânii venerabili care au experiență. Iar în altă parte zice: „dacă tinerii se încadrează într-o tinerețe cu răspundere, este o tinerețe câștigată, sunt pe drumul care, fără discuție, îi va îmbogăți”[2].

Anul acesta însă,  este anul omagial al pastorației persoanelor vârstnice. Cei tineri, dacă sunt oameni înțelepți, realizează prin câte necazuri și încercări au trecut cei bătrâni și cât sacrificiu au făcut pentru cei tineri. Octavian Goga își amintea cu nostalgie de mama lui, de faptul că părinții l-au trimis la școală și au avut grijă să nu-i lipsească nimic. În poezia „Casa noastră” își aduce aminte de momentul în care pleca la școală: „Și par’c’aud pocnet de bici / Și glas stăruitor de slugă. / – O văd pe mama’n colțul șurii / Așează’ncet     merindean-n glugă… / Înduioșată mă sărută / Pe părul meu bălan, pe gură: / -Zi Tatăl nostru seara dragă, / Și să te porți la’nvățătură” [3].

Nu-i singurul care face lucrul acesta. Adrian Păunescu, în poezia „Rugă pentru părinți” își aduce aminte cu mult drag și recunoștință de cei ce l-au făcut și l-au crescut: „Enigmatici și cuminți / Împlinindu-și rostul lor / Lângă noi se sting și mor/ Dragii noștri, dragi părinți. / Cheamă-i Doamne, înapoi/ Că și-așa au dus-o prost / Și fă-i tineri cum au fost / Fă-i mai tineri decât noi”[4].

În România este un fenomen nemaiîntâlnit: plecarea tinerilor la muncă în străinătate. Unii se stabilesc acolo și nu se mai întorc. Bătrânii rămân acasă și de multe ori nu are cine să îi ajute. Singuri și triști își duc ultimii ani ai vieții. În parohiile bine organizate, le stau aproape preoții. Pentru că nu-i vorba neapărat de ajutor material, ci mai mult de un suflet care le stă aproape.

Bătrânii sunt legați de țară, de Patrie. Pentru omul secularizat, cuvântul „Patrie” nu mai spune mare lucru, deși Patria rămâne pe vecie. „Rămâne Patria, rămân părinții, viitorul rămâne, viitorul este al Patriei, al celor care au fii și părinți, al celor care viețuiesc prezentul, trăind sau murind căci și cei morți sunt temelia unei Patrii și cei care nu mai sunt rămân, depun mărturie pentru Patrie, pentru acest pământ a cărui râvnă și destinație este transfigurarea, iluminarea și spiritualizarea, chiar de s-ar cutremura munții și s-ar muta în inima mării”[5].

Bătrânii prețuiesc aceste lucruri și doresc să-i învețe și pe tineri să le prețuiască. Citim în Pateric că „un frate l-a întrebat pe un bătrân oarecare, zicând: părinte, sunt doi frați și unul dintr-înșii șade cu tăcere în chilia sa și postește cu mare înfrânare toată săptămâna și mult lucru lucrează în toate zilele. Celălalt slujește bolnavilor în bolniță cu osârdie și silință. Deci, al cărui lucru dintre acești doi frați este mai iubit și mai primit de Dumnezeu? Răspuns-a bătrânul: cel ce șade cu tăcere în chilia lui și multă rugăciune face și postește șase zile, dar nu are dragoste și milostenie către frați, și de s-ar spânzura de nările lui, nu poate să fie asemenea celui ce slujește bolnavilor”[6]. Așadar, bătrânul îl învață pe tânăr că implicarea în asistența socială e de mare valoare.

Înțeleptul Solomon ne spune și el că e foarte important ca bătrânul să-l învețe pe tânăr: „Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă; chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea” (Pilde 22,6). Toate acestea într-o lume normală. Dar atunci când tinerii se consideră foarte deștepți și-i consideră pe bătrâni depășiți și înapoiați?

Se spune că într-o țară era un rege tânăr. Tinerii erau și miniștri și slujitorii lui. Și au observat ei, că bătrânii, pentru viața lor socială, sunt un balast, că nu produc, că au nevoie de hrană și de alte lucruri. Și s-au hotărât să-i expulzeze, iar țara s-a numit „țara fără bătrâni”.

Porunca era aspra și nimeni n-avea voie să ocrotească vreun bătrân. Dar un tânăr al țării își iubea foarte mult tatăl și l-a ascuns. În ascunzătoarea pe care i-o făcuse, îi ducea hrană și cele necesare. Până într-o zi. Ce s-a întâmplat? Regele din țara vecină a auzit de monstruozitatea pe care o făcuseră, și, cu fermitate, le-a cerut „frânghia de nisip” pe care o împrumutase părinților lor. În caz contrar, va veni peste ei cu război.

S-a declanșat o mare tulburare. Se căuta o rezolvare. Tânărul care și-a ascuns tatăl s-a dus la el în ascunzătoare și i-a spus ce problemă au. Tatăl, om deștept, i-a zis: mergeți la regele din țara vecină și spuneți-i să vă dea el un capăt de „frânghie de nisip” ca apoi voi să o faceți pe toată. Rezultatul: regele din țara vecină a spus: tot a rămas un bătrân la voi! Și bătrânii au fost chemați să se întoarcă la casele lor. Înțelepciunea bătrânilor este cea care luminează mintea tinerilor.

Părintele Paisie Aghioritul are în cărțile lui un capitol întreg intitulat „Respectul și dragostea copiilor față de părinți”. Zice Sfântul Paisie că „cel ce îngrijește de părinții săi primește mare binecuvântare de la Dumnezeu. Într-o zi, un tânăr familist mi-a spus: Părinte, mă gândesc la casa pe care vreau s-o construiesc, să fac la parter două apartamente pentru părinții și socrii mei. Știți cât de mult m-a mișcat aceasta?”[7].

Iar concluzia capitolului este aceasta: „În familie, copiii trebuie să aibă respect atât față de părinți, cât și față de cei mai mari. Să simtă respectul, supunerea și recunoștința față de cel mai mare ca pe o necesitate. Iar cei mai mari să aibă dragoste față de cei mai mici, să-i ajute și să-i ocrotească”[8].

Dacă în toate modalitățile de manifestare, tinerii au de învățat de la bătrâni, în mod special în ce privește viața spirituală au mult de învățat. Comenius ne spune că „omul ca să devină om, trebuie să fie format”[9]. Iar dacă lucrul acesta nu se realizează, se întreabă retoric: „Ce sunt cei bogați fără înțelepciune, decât niște porci îngrășați cu tărâțe? Și ce sunt cei săraci fără înțelegerea lucrurilor, decât niște măgăruși condamnați să ducă poveri? Ce este cel frumos care n-a învățat nimic, decât un papagal împodobit cu pene?”[10].

Marii pedagogi au insistat asupra rolului pe care îl au bătrânii, părinții, în educarea tinerilor. Pestalozzi este convingător în acest sens: „Am crezut în mama mea; inima ei mi-a arătat pe Dumnezeu. Dumnezeu este Dumnezeul inimii mele, Dumnezeul inimii ei. Nu cunosc alt Dumnezeu. Dumnezeul creierului meu e o himeră; nu cunosc alt Dumnezeu decât pe Dumnezeul inimii mele. Dumnezeul minții mele este un Dumnezeu fals, mă pierd adorându-L; Dumnezeul inimii mele este Dumnezeul meu, mă înalț în dragostea Lui. Mamă, mamă, tu mi-ai arătat pe Dumnezeu în învățăturile tale, și eu l-am găsit în supunerea mea către tine!”[11].

Iar revenind acasă îl cităm pe Ion Creangă: „Așa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunății, pe cât mi-aduc aminte: și-mi aduc bine aminte, căci brațele ei m-au legănat când îi sugeam țâța cea dulce și mă alintam la sânu-i gângurind și uitându-mă în ochi-i cu drag! Și sânge din sângele ei și carne din carnea ei am împrumutat, și a vorbi de la dânsa am învățat. Iar înțelepciunea de la Dumnezeu, când vine vremea de a pricepe omul ce-i bine și ce-i rău”[12].

Bătrânii, pentru cei tineri, sunt apostolii unei învățături creștine mântuitoare, chiar în aceste vremuri secularizate și secularizante. Chipul lor îl descrie artistic în grai tradițional Octavian Goga: „Moșneag albit de zile negre,/ Așa îl pomenise satul, / Pe pieptărelul lui de lână/ Purtând un ban de la-mpăratul./ Domol, în mijloc se așază,/ Și sprijinind încet toiagul,/ Clipind din genele cărunte,/ Începe-a povesti moșneagul”[13].

În gura bătrânilor e cuvântul lui Hristos pe care-l primesc, sau ar trebui să-l primească, tinerii generațiilor actuale. Sfântul Apostol Pavel este foarte limpede: „Prin urmare, credința este din auzire, iar auzirea, prin cuvântul lui Hristos” (Romani 10, 17).

†ANDREI

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului

şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

[1] Arhim. Arsenie Papacioc, Cuvânt despre bucuria duhovnicească, Editura Eikon, 2003, p. 81.

[2] Ibidem, p. 9.

[3] Octavian Goga, Poezii, Budapesta, Editura Luceafărul, 1906, p. 19.

[4] Adrian Păunescu, Cartea Cărților de Poezie, Editura Păunescu, Fundația Iubirea, Fundația Constantin, București, 1999, pp. 329.

[5] Ioan Alexandru, Iubirea de Patrie, Editura Eminescu, București, 1985, p. 65.

[6] Patericul, Alba Iulia, 1990, p. 347.

[7] Cuviosul Paisie Aghioritul, IV, Viața de familie, Editura Evanghelismos, București, p. 151.

[8] Ibidem, p. 143.

[9] Jan Amos Comenius, Didactica Magna, Editura didactică, București, 1970, p. 31.

[10] Ibidem, p. 34.

[11] J. N. Pestalozzi,  Cum își învață Gertruda copiii, Editura didactică, București, 1977, p. 133.

[12] Ion Creangă, Povești, amintiri, povetiri, Editura Eminescu, București, 1980, p. 171.

[13] Octavian Goga, Rugăciune, Scrisul românesc, Craiova, 1995, p. 12.