De la vindecare la recunoștință: Iisus și leproșii

de | ian. 16, 2021 | Eseu

Aspecte contextuale

Capitolul al șaptesprezecelea al relatării lucanice, care are în centru minunea la care suntem chemați să medităm, debutează cu o serie de sfaturi și învățături, ce slujesc drept captatio benevolensis. Hristos vorbește aici despre neajunsurile aduse de faptul de a fi pricină a smintelii, dar și despre puterea tămăduitoare a iertării. Învățătorul își dăscălește discipolii, cerându-le să învăluie în baia tămăduiroare a iertării orice greșeală ce este urmată de pocăința sinceră. Clar și răspicat, El subliniază: „Şi chiar dacă îţi va greşi de şapte ori într-o zi şi de şapte ori se va întoarce către tine, zicând: Mă căiesc, iartă-l.”

Dialogul continuă apoi cu câteva sfaturi privitoare la credință. Mântuitorul ține să-i învețe pe Apostoli că eficiența ei apare doar în momentul în care este corelată cu smerenia. Din smerenie, orice om credincios ce a săvârșit o faptă bună, se va considera pe sine a fi netrebnic. Nu pentru că Dumnezeu e sado-masochist și i-ar vrea pe oameni depersonalizați. Ci din pricina faptului că, recunoscând că toate vin de la El, omul ajunge să se bucure în chip plenar de roadele lor. Orice rupere de divinitate aduce cu sine pierderea unor daruri, sau incapacitatea bucuriei depline întru ele.

Întrucât relatarea medicului Apostol este marcată de mai multe călătorii ale lui Hristos, cu multiple semnificații, intensa convorbire este întreruptă de un episod ce vine să ofere drumeților o mică pauză. Pe calea spre Ierusalim, marcată de popasuri în locuri controversate precum Samaria, sau meleaguri ce au, într-un fel, statutul de plaiuri natale pentru Învățător, anume Galileea, ceata vorbăreață este întreruptă de o întâlnire ciudată. Zece leproși îl zăresc de la distanță propovăduind și îndrăznesc să intre în vorbă cu El.

Distanța socială și apropierea sufletească

Atent la detalii, naratorul ține să arate că bolnavii stăteau departe și se găseau undeva la intrarea în localitate. Întrucât lepra era o boală contagioasă, ce pricinuia un sfârșit dureros celui care ajungea să o contacteze, aducând cu sine desfigurarea și pierderea membrelor, cei suferinzi locuiau în locuri special amenajate. Uneori, oamenii milostivi veneau să le aducă de mâncare. Însă aveau obligația să strige, ca ei să se ferească din calea lor, iar vasele, odată returnate, treceau printr-un amplu proces de dezinfecție. În plus, literatura ce vorbește despre această temă ne arată că, în Evul Mediu, atunci când călătoreau, leproșii purtau cu ei un clopot, din care trebuiau să sune atunci când simțeau că se apropie cineva, spre a-l preveni.

Până târziu, boala aceasta a făcut multe ravagii. Și pe meleagurile noastre a existat, vreme de mai multe secole, o leprozerie pe Insula Șerpilor. În eradicarea ei, un rol aparte a avut și un cercetător român, anume Victor Babeș.

Cu oameni marcați de această suferință se întâlnește Hristos pe cale. Condamnați la excluderea socială, ei erau meniți să moară lent, zice-se că fără a fi marcați de dureri puternice. Și totuși, ce durere poate fi mai grea și mai dezumanizantă decât  cea a excluderii din societate. În plus, într-o lume precum cea iudaică, care asocia suferința cu păcatul, a fi bolnav de o astfel de neputință echivala cu procesul de damnatio memoriae.

În fața Mântuitorului, îndrăznesc și ei să ceară milă! Cel mai probabil, solicitarea lor era în primul rând una standard, adresată tuturor trecătorilor. Voiau ceva de mâncare sau milostenie. Suferința îi condamna la a-și cerși bruma de existență zbuciumată. Întrucât văzuseră în Cel ce trecea ceva mai aparte, i se vor adresa cu „învățătorule”.

Răspunsul Lui, nițel cifrat, era unul neașteptat. Păstrând distanțarea socială, Hristos realizează o nemaipomenită apropiere sufletească. Citește în inimile lor. Cum făcuse pe vremuri și cu văduva din Nain. Și vede acolo dorul de cei dragi, suferința pricinuită de însingurare și faptul că oamenii ajunseseră să-și blesteme existența pământească. Or, aceasta era un dar! Era dată omului ca să se bucure de ea. Și nu putea, tocmai El, să fie nesimțitor la suferința lor. Ca atare, minunea e marcată de o replică scurtă, țintită anume: „Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor.”

A te arăta celor ce se ocupau cu viața spirituală însemna, în acele vremuri, a cere să ți se certifice vindecarea. Lui Moise, Domnul îi revelase deopotrivă practici și mijloace de constatare a tămăduirii de nemiloasa plagă. Toate vizau ca preoții Legii Vechi să vadă, urmând o procedură prestabilită, dacă era cu adevărat vorba despre dispariția bolii. Și erau urmate de afirmația cum că cel în cauză era declarat curat. În cazul în care toate decurgeau conform prescripțiilor. În caz contrar, se întorcea la viața de dinainte.

Vindecarea și recunoștința

Spre acest fapt îi îndeamnă Hristos și pe leproși. Adunați de pe diferite meleaguri, rătăcitori și proscriși, oamenii aceștia se vor îndrepta spre casele lor, ducând cu ei ultimele nădejdi, pe care-și plănuiau probabil să le îngroape odată cu ultima lor suflare. Pe cale, ceva minunat se întâmplă! Constată că sunt vindecați.

Ca de fiecare dată în astfel de situații, sufletul omului e inundat de bucurie, inima tresaltă, iar distanța, fie ea cât de lungă, se preface parcă într-o clipă. Abia așteptau să se întoarcă să îi îmbrățișeze pe cei dragi! Probabil că cei mai mulți dintre noi am fi trăit aceleași stări, într-o situație similară.  

Nouă dintre ei își vor lustrui călcâiele cu cremene, spre a ajunge cât mai repede acasă. Urmau să treacă prin procedurile de recunoaștere a tămăduirii și apoi să reintre în rândul lumii. Unul a ales să facă întâi altceva. Să se întoarcă și să-i mulțumească Celui ce l-a tămăduit. Nu știm dacă vorba ce spune că recunoștința e o floare rară datează încă de pe atunci, dar știm că pasajul acesta ilustrează cu vârf și îndesat acest aspect.

În loc de concluzii: unde au greșit leproșii?

Întoarcerea leprosului samarinean vine să spună multe lumii și lui Hristos. Îi umple inima de bucurie. Nu pentru că Dumnezeu avea nevoie de recunoștința unui amărât vindecat! Îi e plin carul de recunoștințele, mai mult sau mai puțin spoite, ale oamenilor, ca și de cererile lor! Ci pentru că omul înțelesese cu adevărat ceva din ceea ce a vrut El să transmită. Că bucuria deplină e trăită doar dacă e asociată cu recunoștința. Faptul că ceilalți nouă nu au făcut-o i-a afectat doar pe ei. Nu a rănit dragostea divină și nu a dus la retragerea minunii. În fond, ca manifestare a iubirii, orice fapt minunat venit dinspre Dumnezeu e un lucru gratuit și dezinteresat.

Însă i-a oferit Învățătorului o evaluare statistică. Una care nu-l măgulea. Dimpotrivă, Îi aducea îngrijorare. Afirmația, deloc retorică, referitoare la faptul că acesta era de alt neam, vine să completeze tabloul imaginii pe care Hristos însuși o avea în legătură cu formalismul ce caracteriza adesea societatea evreiască a vremii. Și probabil, și să vorbească despre chemarea universală a creștinismului de mai târziu.

Concluzia episodului e una ce ar putea șoca: „Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.” Omul făcea parte, din perspectivă religioasă, dintr-o credință alterată. Dar nu la manifestarea formală a crezurilor sale, la apartenența lui confesională se referă Mântuitorul. Nu. La starea sufletului. Aceasta e cea care contează, de milenii încoace și pentru noi. Asemenea leproșilor, și noi în cerem adesea multe lucruri lui Dumnezeu. Îl potopim cu tot felul de pretenții, ca și când nu ar avea altă treabă decât să ne asculte. Iar atunci când dorințele ni se împlinesc, se întâmplă adesea ca dragostea noastră față de El să scadă, în raport invers proporțional cu gradul de satisfacție pe care îl simțim. Ca și când nu L-am vrea pe Domnul lângă noi când suntem fericiți. Uităm astfel, așa cum au făcut-o cei nouă vindecați, că deplinătatea bucuriei poate fi realizată doar alături de El. În lipsa Lui, palide umbre ale vanității și păcatului vin să pândească prilejul prielnic spre a se insinua în sufletele noastre și a le pustii. Știți despre ce vorbesc.

Să luăm, așadar, exemplu de la samaritean, căruia nu neamul i-a insuflat o anumită atitudine, ci preaplinul sufletului său. Spre deosebire de ceilalți, a trăit suferința bolii ca pe un proces de transformare. A asumat-o și a înțeles ceva. Nu doar din ea, ci și din vindecare. Întors la casa sa, nu va mai fi fost, de bună seamă, omul cel vechi. Se va fi transformat într-unul nou, ale cărui gânduri vor încerca să-l ferească de molipsirea de alte boli, cum sunt cele ce pot ucide sufletul. Asemenea lui, suntem chemați și noi să asumăm deopotrivă suferința și vindecarea. Așa cum știm mereu să o plasăm pe cea dintâi înaintea lui Dumnezeu, învinovățindu-L, mai mult sau mai puțin direct pentru ea, ar trebui să știm să așternem la picioarele Lui și tămăduirea. Prin recunoștință, vom câștiga bucuria și ne vom desăvârși credința. Îndrăzniți!

Radio Renasterea
De la vindecare la recunoștință: Iisus și leproșii
/
<a href="https://radiorenasterea.ro/author/maxim-morariu/" target="_self">Ierom. Maxim Morariu</a>

Ierom. Maxim Morariu

Doctor în teologie al Faculății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității Babeș-Bolyai (UBB) din Cluj-Napoca (Summa cum laudae). A absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă clujeană (ca şef de promoţie) și un masterat în ,,Consiliere Pastorală şi Asistență Psihosocială”, în cadrul facultăţii menţionate, Facultatea de Istorie și Filosofie, nivel licență (2014), și masteratul în ,,Istoria Europei de Sud-est” (2016), Institutul Ecumenic de la Bossey (Universitatea din Geneva, 2018), și a studiat la Universitățile din Kosice, Graz, Belgrad, precum și la Universitatea Pontificală Angelicum din Roma, Italia. A publicat, editat, coordonat sau tradus nu mai puțin de 26 de volume și peste 300 de studii și articole de specialitate în țară și străinătate. Este membru editorial a 8 reviste de specialitate (2 indexate Web of Science), membru fondator și redactor-șef al Revistei Astra Salvensis, recunoscută la nivel internațional, secretar științific al Despărțământului „Vasile Moga” al ASTREI Sebeș și al Centrului de Studii „Ioan Lupaș” din cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, membru al Institutului de Istorie Eclesiastică „Nicolae Bocșan” (Cluj-Napoca) și cercetător asociat al Universității din Pretoria (Africa de Sud). Ca om de radio realizează emisiuni și rubrici pentru Radio Renașterea (Cluj-Napoca), Radio Trinitas (București) și Radio Someș (Bistrița).

Ultimele articole

Importanţa rugăciunii | Începutul Triodului

Importanţa rugăciunii | Începutul Triodului

„Vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul zicând: «Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului»” (Luca 18, 13) Intrăm într-o perioadă specială din Anul Liturgic: începe perioada Triodului. Aceasta ţine zece săptămâni, până...

Pr. Nicu Dumitrașcu, Cele șapte personalități de la Niceea (325) – rolul lor în cadrul primelor frământări ecumenice majore ale lumii creștine, Ediția a III-a revizuită, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2019.

Pr. Nicu Dumitrașcu, Cele șapte personalități de la Niceea (325) – rolul lor în cadrul primelor frământări ecumenice majore ale lumii creștine, Ediția a III-a revizuită, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2019.

Cu certitutine, părintele profesor universitar dr. Nicu Dumitrașcu este unul dintre teologii români cu cea mai mare vizibilitate în spațiul Occidental. Întrucât în ultima vreme a publicat cu precădere texte în străinătate, în limbi de circulație internațională, la...

Mai multe din Eseu
Ruga unei inimi de mamă

Ruga unei inimi de mamă

Aspecte introductive Plasată în cel de-al cincisprezecelea capitol al relatării evanghelice a lui Matei, pericopa la care suntem îndemnați să medităm astăzi, este una complexă și cu un mesaj peren. O zdravănă răfuială cu fariseii vine să deschidă unitatea tematică. O...

Talanții și veșnicia

Talanții și veșnicia

Aspecte introductive Pericopa de astăzi este, de departe, una dintre cele mai interesante și mai complexe texte ce pot fi regăsite în relatarea Sfântului Matei. E un pasaj cu caracter de referențialitate, fapt ce face dificile încercările de tâlcuire. Întrucât, în...

Vama omenească și cea divină

Vama omenească și cea divină

Aspecte introductive Periplul lui Hristos prin joasa cetate a Ierihonului nu e marcat doar de vindecarea unui orb și de o simplă întrevedere cu mulțimea. Mai multe evenimente vin să vorbească despre cele săvârșite de El acolo. Se pare că sosirea Sa a fost așteptată în...

Stând de veghe,  în lume și în afara lumii

Stând de veghe,  în lume și în afara lumii

Însemnul specific al episcopului este vulturul. Pentru că vulturul este acela care are o perspectivă largă asupra lumii, privește realitatea de deasupra și se află în stare de veghe permanentă. Trăiește în înălțime, dar se coboară mereu în lume. Are perspectiva...

De la vedere la credință

De la vedere la credință

Aspecte introductive Minunea ce se găsește în centrul pericopei de astăzi este precedată de câteva cuvinte pline de miez ale Mântuitorului. Provocat de Petru, care Îi amintește că ucenicii au lăsat toate spre a-L urma și întreabă care va fi răsplata acestora, El...