E atât de banal și de frecvent încât e foarte greu de numit. El îi insuflă și îi desumflă pe cei care, atenți la detalii inutile, adică înrobiți de lumea aceasta, cred că au dreptul și dreptatea de a face mereu observații altora.
Acest demon e un drac pisălog, obositor și dărâmător, care îl scoate pe om din minți și în afara sa, îl parazitează și-i soarbe forțele legându-l de toate nimicurile, făcându-l să se opintească până la urmă isteric în toate otrăvitoarele detalii.
El își construiește din neantul acesta un soi drăcesc și ucigător de „dreptate” care nu-i trebuie de fapt nimănui, dar pe care o vâră în mintea și gura celor pe care îi înrobește. El îi face pe oameni robi ai „evidențelor”, traduse în replici chinuitor de banele, șabloane pure, mortăciuni.
Acest drac și acești oameni înrobiți lui au mereu „dreptate”, o dreptate pe care n-ar vrea să o aibă, dar în care se trezesc prizonieri.
Acest drac, ca toți dracii, și cei care îi cedează, transformă atmosfera dintre oameni într-un preambul al iadului.
Acestui demon i se poate răspunde doar prin tăcere, venită din încercarea de a fi smeriți și iubitori de oameni. Astfel detaliile nesemnificative rămân ceea ce sunt, adică nimicuri, și demonul lor cicălitor și ucigaș, ca toți dracii, rămâne singurul prizonier în nerușinata lui „dreptate”.
Iar noi oamenii, un pic mai liniștiți, și împreună, desigur.
