Despre Rut și fidelitatea necondiționată față de Domnul

de | mart. 8, 2022 | Episcopul Benedict - Articole

În spațiul Teologiei ascetice este important evenimentul, lucrarea concretă, însă ceea ce se prețuiește și mai mult este continuitatea, capacitatea de a prelungi o experiență, care devine stare și determină consistent itinerariul pentru mai târziu. Această „permanență de relație” se manifestă sub chipul stabilității, curajului și al credincioșiei, în vreme de bine sau de greu, rămânând pecetea unei întâlniri adânc încrustate și de nedesprins în ființa omului.

În periplul nostru spiritual în paginile Vechiului Testament vom face un popas necesar și frumos, privind la biografia unei personalități feminine, Rut moabiteanca. O carte a Sfintei Scripturi îi este dedicată, însă, și mai mult, este pomenită în genealogia Mântuitorului (Matei 1,5). De data aceasta, lectura spirituală pe care ne-o dorim are în vedere mai mult decât evenimentele, întreaga biografie, interpretată în cheie integrală și sub chipul continuității.

Dimensiunile cărții sunt reduse, patru capitole, o narațiune în sinteză, făcută succint, însă cu accentele necesare pe momente definitorii și cu valoare de paradigmă. Rut este de origine păgână, născută în ținutul Moabului. Se căsătorește aici cu un tânăr din Israel, ajuns aici împreună cu familia lui din Betleem, din pricina unei secete mari întâmplate acolo. Nu știm detalii despre viața acestora, însă, după zece ani de căsnicie, soțul său moare. Năpasta atinge întreaga familie, întrucât, fără să știm motivele, același lucru se întâmplă și cu tatăl și cu fratele soțului său. În casa lor cele trei femei rămân văduve, Rut, soacra ei Noemina și cumnata sa Orfa.

Până aici este nevoie să facem o subliniere în cheie simbolică – există o pogorâre, o cădere, un itinerariu în jos, pornind din „Casa pâinii” – Betleem înspre Moab, un exil dinspre Paradis înspre pustiu, un exod în afara grădinii Edenului. În spatele acestui detaliu se întrevede o relație de bază, originară, dar și cu valoare eshatologică – familia Elimelek și Noemina anunță și revelează relația dintre Iahve și Israel, dintre Dumnezeul dragostei și sufletul omului – Elimelek înseamnă „Dumnezeu este Împăratul”, iar Noemina, „dulceața mea”. Se poate citi această întâlnire în paradigma nupțială a Mirelui și a miresei din Cântarea Cântărilor sau, mai târziu, a lui Hristos și a Bisericii (Efeseni 5).

Contextul de la care pornește narațiunea revelează în itinerariul duhovnicesc condiția căzută a omului ca punct de plecare. Avem de-a face cu „o biografie de exil”, însoțită de vulnerabilitate, suferință și înstrăinare. În starea dată intervine acea străfulgerare purtătoare de sămânță pascală, hotărârea de „a se (ne) ridica”. Același verb se folosește și la întoarcerea fiului risipitor înspre casa Părintelui său, dar și în limbajul liturgic al Paștilor, cu referire la ridicarea lui Hristos din morți, dar și la ridicarea celor morți. Sensul simbolic pare manifestat în mod evident și indică punctul de plecare, de altfel esențial și obligatoriu, pentru întoarcerea omului din exil în paradisul eshatologic, în casa Tatălui, în Împărăția cea veșnică.

S-au ridicat spre a se întoarce către „Casa Pâinii”. Era/ este drumul Învierii, arătat de Noemina, singura care știa cum este acolo și care putea indica direcția. Betleemul vorbește despre Pământul Făgăduinței, oferit omului de Dumnezeu încă de la început, dar care se deschide și după, pentru tot cel care vrea să se ridice și hotărăște să se întoarcă.

După decizie, apare drumul cu provocările corespunzătoare. Nu se poate evita pe calea întoarcerii sub nici o formă „pustiul”, ca experiență limită, ca nesiguranță sau suferință, în general. Știm acest lucru din experiența eliberării/ „paștelui” din Egipt sau din biografia fiului risipitor. Ba chiar din pătimirile Domnului, care asumă El Însuși drumul exilatului, a celui care risipește darul dumnezeiesc al vieții. Experiența pustiului aduce cu sine necesitatea alegerii între calea către casă sau oricare altă direcție. Putem asocia aici și sensul păcatului în etimologia grecească – amartia, ca ratare a țintei, a direcției. Orice altă alegere înafara lui Dumnezeu se numește păcat, ca împrăștiere, dezorientare sau chiar opoziție față de „calea împărătească”, ofertă a Adevărului și a Vieții (Ioan 14, 6).

Noemina este cea care arată drumul, încurajează și le protejează pe cele două nurori, devenind chip al „Poporului Israel”, mamă pentru israeliți, dar și icoană a Bisericii, pentru Noul Israel, mamă a celor credincioși. Biserica, în exprimarea „Păstorului lui Herma”, este o femeie bătrână, gândită de Dumnezeu încă de la zidirea lumii. Direcția bună a Învierii și siguranța vieții în bine ne sunt oferite sub acest chip și în această formă.

Pe lângă „oferta eliberării”, mai era nevoie de alegerea liberă a celor două nurori – fie să o însoțească pe Noemina, fie să își croiască un alt drum. Este vorba aici de participarea omului la propria sa înviere, prin evidențierea binomului-alegorie libertate-robie, pe modelul Sara și Agar, Egipt-Israel sau Maria și Marta. Orfa, care se tâlcuiește „a întoarce spatele”, a ales Moabul, în vreme ce Rut, care înseamnă „prietenă”, a ales să o urmeze pe Noemina. Au fost voci care, interpretând biografia protagonistei, cu plecare de la această alegere, au identificat în personalitatea sa chipul profetic al Fecioarei Maria, în ascultare deplină față Hristos și icoană ea însăși a Bisericii. „Oriunde vei merge tu, voi merge și eu; poporul tău va fi poporul meu, iar Dumnezeul tău va fi și Dumnezeu meu” (Rut 1, 16) devine „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38), arătând credincioșie totală față de C(c)ălăuza lor, așezându-și viețile în mâinile A(a)cesteia. Rut este deopotrivă fiica Noeminei, dar va deveni și mamă, prin căsătoria cu Booz, în pământul Betleemului, și prin nașterea din ea a lui Obed, tatăl lui Iesei și bunicul lui David. Așa este și (re)cunoscută din genealogia Mântuitorului.  De aceea, icoana profetică a „Alesei Doamne” (2 Ioan 1, 1) se desăvârșește în ea sub chipul mamei, de vreme ce Maica Domnului este concomitent mamă, chip al Bisericii, dar și fiică (Psalmul 44,12), mădular al acesteia, desăvârșită în Hristos. În completare, mai adăugăm un detaliu. Rut, răscumpărată de Booz, devine icoană a celui/ celei răscumpărat de Hristos și, până la urmă, a Miresei, a Fecioarei, a Bisericii, răscumpărate de Hristos prin prețul sângelui Său (Evrei 9, 12; Romani 3, 25). În acest context, rolul său în istoria mântuirii devine important.

Momentele esențiale din această biografie pot deveni paradigmatice odată asociate vieții spirituale. Nu este vorba doar de o istorie a omului, cu caracter generic și cu o desfășurare profetică, ci vizează în sens imediat o aplicare concretă. Pornim de la o stare căzută. Prin depărtarea de rai, suntem văduviți de siguranța și puterea unei viețuiri fără provocări și, eventual, îndelungate. Orice înțelegere serioasă a omului pornește de aici. Este nevoie de „o venire în sine”, de o ridicare, însoțită de decizia întoarcerii spre originea bună, promisă de acum în forma ei eshatologică.

Drumul spre „acasă” presupune o călăuză bună, în care să te încrezi – „mamă”, și cu experiență – „bătrână”. În același timp, această călăuză să te cheme în libertate. Scriptura, Evanghelia, este o ofertă de viață, dar în libertate, pe modelul „cine vrea…”. Așa este Biserica, „Mamă” cu experiență – zicem aici Tradiția și continuitatea de viață spirituală, dar care îl are în vedere pe fiecare în parte, lecturat și asumat în deplina lui libertate. Putem să devenim „prieteni” (Rut) ai lui Dumnezeu sau să îi întoarcem spatele. Putem să ne alegem calea, fie spre comuniune, fie spre singurătate. Cel care se încrede excesiv sau exclusiv în sine, rămâne în deșert, iar cel care se smerește, iubește și este fidel Bisericii, se bucură de darurile Împărăției. Experiența pustiului ne așează în fața acestei decizii.

Omul credincios devine fiu al credinței, prieten al lui Dumnezeu: „Departe de mine gândul de a te părăsi sau de a mă întoarce de lângă tine; unde vei merge tu, voi merge si eu; unde te vei așeza tu, mă voi așeza si eu; poporul tău va fi poporul meu, iar Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu” (Rut 1, 16). De fapt, biografia acestei femei biblice este despre cum prietenii lui Dumnezeu Îl urmează pretutindeni cu credincioșie, se lasă răscumpărați de El și se fac un neam cu Acesta, bucurându-se de „Pâinea Betleemului”, cea de toate zilele.

BENEDICT Bistrițeanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului


Imagine: Alexandre Cabanel (1823-1889) Ruth et Booz (vers 1868)

Ultimele articole

Dincolo de poveste. Graiul straielor moștenite

Dincolo de poveste. Graiul straielor moștenite

Muzeul Etnografical Transilvaniei, instituție publică de cultură care funcționează sub autoritatea Consiliului Județean Cluj, în parteneriat cu Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud,Muzeul National al Țăranului Român, Muzeul Județean Gorj „Alexandru $tefulescu”, Muzeul...

Agenda ierarhilor în Duminica a 17-a după Rusalii

Agenda ierarhilor în Duminica a 17-a după Rusalii

În Duminica a 17-a după Rusalii (a Cananeencei), 29 ianuarie 2023, ierarhii din Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sălajului vor sluji după următorul program: Înaltpreasfințitul Părinte ANDREI, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului,...

Chivotul se mută în Biserica din cer

Chivotul se mută în Biserica din cer

Există în viața omului un „punct 0”, un timp al referinței, care determină un itinerariu în consecință. Calitativ vorbind, acesta depășește orice alt moment din viață și ține cât o viață și chiar mai mult. Când vine de sus, nu seamănă cu nimic altceva și are un...

Sfântul Ioan Iacob de la Neamț și sensibilitatea duhovnicească

Sfântul Ioan Iacob de la Neamț și sensibilitatea duhovnicească

Sfântul Porfirie Casocalivitul obișnuia să sublinieze o condiție importantă pentru a fi sau a deveni ortodox – a avea sufletul poetic. Acest lucru înseamnă a participa la taina creației și a-L vedea în ea pe Dumnezeu ca într-o oglindă. Înseamnă a participa la bucuria...

Sfântul Ioan Maximovici – lecție de sfințenie pentru omul contemporan

Sfântul Ioan Maximovici – lecție de sfințenie pentru omul contemporan

„Sfințenia nu este pur și simplu neprihănire, pentru care cel drept ar merita bucuria binecuvântării în Împărăția lui Dumnezeu, ci, mai degrabă, o astfel de dreptate prin care oamenii sunt plini de harul lui Dumnezeu, în măsura în care curge din ei asupra acelora cu...

Părintele Virgil Gheorghiu, poetul lui Hristos și al României

Părintele Virgil Gheorghiu, poetul lui Hristos și al României

Părintele Virgil Gheorghiu, cu puțină vreme înainte de plecarea sa în eternitate, afirma: „N-am fost niciodată despărţit de România… tot dicţionarul român mi-e drag… iar, dacă într-o zi mă voi întoarce în România, mă întorc acolo unde sunt rădăcinile mele şi nu mă mai...

Avem nevoie de bucurie

Avem nevoie de bucurie

Unul din roadele Duhului Sfânt este bucuria. În lista pe care ne-o oferă Sfântul Apostol Pavel, bucuria apare imediat după dragoste, ocupând locul al doilea în succesiunea acestora: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea,...