Într-un articol apărut în ultimul număr al Revistei Christian bioethics, autorul  consideră credinţa în Dumnezeu o vocaţie, afirmaţie demnă de interes, care merită să fi e luată în considerare şi examinată.

Vocaţia constituie o premisă, ea fi ind anticamera unei realităţi; este un element latent care promite să devină patent, dar poate şi să nu depăşească stadiul de virtualitate. Există nenumăraţi oameni care se plâng că împrejurările, adversităţile sorţii i-au împiedicat „să se realizeze”, să valorifi ce o vocaţie sau ceea ce li părea lor a fi  o asemenea înzestrare… Iar când vine vorba despre o înzestrare ratată, impecabil defi nită prin expresia franceză manqué, este greu de ştiut dacă ea a fost reală sau iluzorie.

Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre credinţa în Dumnezeu. Mărturisirea ei poate fi  atât de puternică şi de fi rească încât să-I trezească admiraţie chiar lui Hristos: „Auzind, Iisus s-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: La nimeni din Israel n-am găsit atâta credinţă” (Mt. 8, 10).

De ce a fost Hristos atât de plăcut surprins de credinţa sutaşului care Îi spusese că nu crede că e nevoie ca Mântuitorul să vină până la el acasă ca să-i vindece sluga bolnavă, convins că intervenţia Sa prin cuvânt, făcută de la distanţă, este suficientă?… Pentru că iudeii îi cereau întruna „semne şi minuni”, aspect care Îl revoltă pe Iisus, întrucât le săvârşise din belşug. De aici şi apelativul „puţin credincioşilor” cu care li se adresează iudeilor. Merită amintit că, până în ziua de azi inclusiv, toţi doritorii de minuni sunt socotiţi a priori „puţin credincioşi”.

Revenind la atitudinea sutaşului, care nici nu era iudeu, ci roman, se ştie că credinţa apărea în sufletele israeliţilor pe măsura măreţiei minunilor înfăptuite de Fiul Omului. Credinţa aceasta apărea şi se propaga direct proporţional, aşa cum ne-o arată Evanghelia, cu măreţia minunilor înfăptuite de Hristos. În acest sens, să ne reamintim că Hristos săvârşeşte trei învieri: prima este a fi ului văduvei din Nain (Luca 7, 11-17), readus la viaţă în momentul în care cortegiul funebru pleca spre cimitir; de a doua readucere la viaţă se bucură fiica lui Iair (Luca 10, 16-21); a treia resurecţie, aceea a lui Lazăr, fiind cea mai spectaculoasă. Lazăr murise de patru zile, intrase în stare de descompunere într-atât încât una din surorile sale, jenată, îi spune Mântuitorului că trupul deja a început să miroasă… Această înviere va aduce un val de credinţă, de mărturisire a lui Hristos, unul care începe să-i neliniştească puternic pe conducătorii politicoreligioşi ai Ierusalimului.

Nu e greu de constatat că aceste atitudini direct proporţionale cu spectacularul minunilor înfăptuite de Hristos sunt departe de orice „vocaţie a credinţei”. Sutaşul nu avea o asemenea „vocaţie”, ci avea pur şi simplu credinţă, adică darul ontologic care îl făcea să mărturisească o realitate afl ată dincolo de lumea văzută. Certitudinea credinţei noastre în Dumnezeu se bazează pe revelaţia lui Iisus. El Însuşi este credincios, adică fi del revelaţiei Tatălui.

Un mare teolog român, regretatul preot şi profesor Ion Bria, considera credinţa „un proces dificil, complex”, adăugând că, pe drumul spre Emaus, „Iisus constată cu compasiune că inima celor doi ucenici are nevoie de mult timp să creadă ceea ce profeţii au vestit”.

Referindu-ne la credinţa în Dumnezeu, se impune să nu uităm că suntem creaţi „după chipul şi asemănarea Lui”, ceea ce înseamnă infi nit mai mult decât o vocaţie, o chemare, o însuşire sau un talent… Există în lumea occidentală de astăzi o aplecare spre definiţii atrăgătoare stilistic de genul „Primăvara de la Praga”, „Revoluţie de Catifea” – aşadar un oximoron… Pentru realităţile noastre pământeşti, atari figuri de stil pot să sune bine, să cucerească prin expresivitatea lor care nu acoperă, de cele mai multe ori, realitatea…

Nouă credinţa ni se pare mai degrabă o taină, în sens de mister insondabil, a legăturii organice dintre Dumnezeu şi om, realitate pe care o refl ectă din plin Psaltirea, dar faptul acesta ar echivala cu deschiderea unei alte discuţii.

Prof. Univ. Dr. Mircea Gelu Buta, în revista Renașterea, serie nouă, anul XXXI, nr. 5 (361), mai, Cluj-Napoca, 2020