Oricât de mult am încerca să ne conformăm rânduielii create de Dumnezeu, momentul despărțirii de cei apropiați și de cei dragi, la care suntem obligați să asistăm tăcuți și neputincioși, deschide, de fiecare dată, câte o nouă rană în sufletele noastre, o rană care cu greu se vindecă ori, în unele cazuri, rămâne și ne urmărește pentru tot restul zilelor noastre. O astfel de rană care, cu siguranță, nu se va vindeca prea curând, mi-a fost dat să primesc prin plecarea din viața pământească a doamnei profesoare Ana Filip (1941-2021), un om și un dascăl care și-a dedicat întreaga viață celorlalți, un stâlp care nu a putut fi „îndoit” de piedicile și restricțiile regimurilor politice care s-au aflat vremelnic la conducerea țării noastre, ori de stereotipurile care încă mai bântuie societatea românească.

Îmi place să cred că Dumnezeu i-a așezat pe oameni pe pământ pentru a crea și a lăsa ceva în urma trecerii lor prin viață; „ceva” a lăsat și doamna profesoară Ana Filip în urma sa, o școală, o familie, o operă, o revistă științifică, zeci și zeci de generații de elevi formate, sute și mii de prietenii create de-a lungul timpului și de-a latul lumii pe care a cutreierat-o, dar mai ales „monumente” clădite în inimile și sufletele noastre (precum credința în Dumnezeu, iubirea de neam și glie, pasiunea pentru cercetarea trecutului). Viața și destinul doamnei profesoare Ana Filip s-a împletit cu viața și destinul școlii românești contemporane, pe care a încercat, de-a lungul unei cariere de peste patru decenii, să o modeleze și să o modernizeze după propriile idei și concepții. La Rebrișoara, la Ivăneasa, la Ilva Mare, la Valea Leșului, dar mai ales la Salva, în inima Țării Năsăudului, doamna profesoară Ana Filip a slujit școala românească și a căutat, asemeni vechilor dascăli „apostoli ai neamului”, să ctitorească în mințile, dar mai ales în sufletele copiilor încredințați spre educare. Și pot confirma, ca unul care a stat în preajma domniei sale și i-a urmărit activitatea, că și-a atins menirea cu vârf și îndesat, dovadă prețuirea de care se bucura atât în rândul foștilor elevi (care își aduc, cu drag, aminte de orele de istorie petrecute în compania doamnei Ana Filip), cât și în rândul comunităților năsăudene și nu numai.

Dincolo de catedra profesorului de istorie, preocupat în permanență de îmbunătățirea actului didactic, doamna Ana Filip s-a aplecat și asupra cercetării vechilor înscrisuri referitoare la istoria Țării Năsăudului (în general) și a localității Salva (în special). Cu răbdare și seriozitate, munca de cercetător a dat roade, dovadă volumele publicate de-a lungul timpului (și aici, aș aminti doar monumentala monografie dedicată localității Salva și monografia dedicată mănăstirii „Izvorul Tămăduirii” din aceeași localitate, un lăcaș de cult care, de multe ori, i-a servit doamnei Ana Filip drept refugiu spiritual). Nu a fost un istoric prolific; a scris atât cât a trebuit, dar mai ales când a trebuit, spre deosebire de cercetătorii vremurilor noastre care se zbat, dau din coate și se înghesuie să publice orice, oricât și cât mai repede, neglijând aspectul calitativ al unui demers științific. La vremea potrivită, cu sprijinul mai tinerilor ucenici, doamna profesoară Ana Filip a reușit să pună pe picioare și o revistă științifică, „Astra Salvensis”, devenită un veritabil brand al Țării Năsăudului, o publicație recunoscută la nivel național, dar mai ales internațional, care a așezat localitatea Salva pe harta cercetării academice.

Am avut privilegiul de a mă întâlni cu doamna profesoară Ana Filip, mai întâi în scris, mai apoi fizic, la Salva, prin mijlocirea Asociațiunii ASTRA, pe care amândoi am slujit-o și o slujim cu credință. Într-o manieră involuntară, niciunul dintre noi nu a ținut cont de diferența de vârstă; ne-am comportat unul față de celălalt de parcă ne-am fi cunoscut de-o viață. Am stat la aceeași masă, am stat sub același acoperiș, am împărțit bucurii, lacrimi și tristeți, dar niciodată nu am crezut că vom ajunge să ne luăm rămas bun.

De curând, mi-am văzut împlinit un vis mai vechi, acela de a deveni dascăl în orașul copilăriei mele; am reușit să promovez examenul de titularizare din prima încercare, să obțin o notă onorabilă, care mi-a permis să pășesc în lumea celor care modelează tinerele minți și a căror muncă nu poate fi cuantificată în ore și zile, ci în învățăminte, idei, trăiri și emoții transmise celor tineri. În mod firesc, la aflarea rezultatului, primul meu gând a zburat spre doamna Ana Filip, icoana vie a dascălului devotat trup și suflet elevilor, cea de la care am învățat că profesorul de istorie trebuie să fie precum „o cloșcă”, în jurul căruia se adună elevii pentru a asculta și descoperi istorioarele umanității. Ca un învățăcel serios, mi-am notat indicațiile doamnei profesoare, cu promisiunea că toate acestea le vom discuta și față către față cât mai repede posibil. Din păcate, totul s-a năruit; la 11 octombrie 2021, inima doamnei profesoare a încetat să mai bată… stau amuțit de durere în fața elevilor mei care, deși nu au avut ocazia să o cunoască pe doamna profesoară Ana Filip, îmi împărtășesc durerea și parcă încearcă să-mi spună că așa ne-a fost rânduit de sus. Tresar și îmi dau seama că doamna Ana Filip și-ar fi dorit ca momentul despărțirii să nu mă întristeze și să nu mă descurajeze, ci să mă întărească pentru a-i duce lecția de viață mai departe, pentru a fi alături de elevi pe calea devenirii lor.