Jocul satului, prilej de cunoaștere și apropiere între tineri

de Eseu

În lumea satului de altădată dragostea și căsătoria erau strâns legate de adolescența tinerilor și de trecerea lor la statutul de fecior, respectiv, la cel de fată de măritat. Fiecare trebuia să dovedească faptul că e pregătit fizic și psihic pentru căsătorie. Astfel, era definitorie pentru fete intratul în joc, care echivala cu dreptul de a lua parte la viața socială a satului, precum: jocul duminical, șezătoarea, claca sau târgurile.

Intrarea fetelor în joc avea loc, în principal, în jurul vârstei de 12-14 ani. Vârsta era diferită și datorită faptului că pentru acest eveniment fata se pregătea intens, printre care își făcea un rând de haine noi. Hainele erau scumpe și, în funcție de posibilitățile familiei, fata intra în joc mai devreme sau mai târziu. „Dacă nu era înțeleasă cu un fecior care să o joace pentru prima dată în jocul mare, atunci era jucată de un frate mai mare, sau de cineva din neam apropiat”, spune Ioan Vâtcă din satul clujean Râșca.

Maria Lazăr din Aiton a intrat în joc la 14 ani. „Când te băgai în joc, la Paști, ori la Rusalii, ori la Crăciun, îț’ făcei papuci anume, până atunci nu vedei papuci, și haine noi, și te băgai în joc.  Zâcei cătă un verișor: «Mă, io mă bag în joc»! «Las’ că te bag io!», zîcé el. Te băgai în joc și erai fată de măritat, no. Care era jucăușă, juca mult. Care nu, răzăma păreții. «No, aia razămă jocu’», zâceu țăț’ care erau acolo. De erai jucăușă, nu începé ceterașu’ șî erai în joc”.

În zilele de vară, jocul se făcea afară, iar dacă nu era vreme bună, era organizat într-o șură. Uneori se făcea și în casă, mai ales iarna, iar gazda era răsplătită de organizatori,  fie era oferită o sumă de bani, ori fetele și feciorii mergeau în clacă, la diferite munci, precum cositul și adunatul fânului, unde se cunoșteau și se apropiau. Dar, înainte de vârsta potrivită pentru jocul mare, existau jocuri organizate special pentru copii, sau pe lângă cei mari, ca aceștia să fie deja obișnuiți când vor ajunge la vârsta de a intra în jocul mare, jocul satului. „De mici copii mergeam la joc, pe lângă cei mari. Jocu’ începea după ce ieșea preotul de la biserică și ținea până noaptea, dar pe noi, copiii, când venea noaptea, ne trimeteau cătă casă. Apoi, după ce am crescut mai mari, mai stam”, își amintește Susana Borla din Rusești. În Mănășturul Românesc fata întra în jurul vârstei de 12 ani în jocul satului. „Prima dată o jucau cei din neamu’ ei, apoi juca, la rând, cu alți feciori din sat” (Augustin Tișe, Mănășturu Românesc). Aici, jucăușii se îndemnau la voie bună prin chiuituri, numite în zona de munte a județului Cluj „descântece”. Prin acestea își exprimau satisfacția pentru frumusețea sau îndemânarea fetei la joc sau ironizau anumite slăbiciuni ale celorlalți participanți.

La joc participau întâi feciorii și fetele, apoi bărbații și nevestele tinere. Treptat, se alăturau și perechi de jucăuși mai în vârstă. Pe lângă aceștia, la joc veneau, ca spectatori, femeile și bărbații din sat, care urmăreau cu atenție fiecare mișcare a tinerilor. Evident, fiecare familie își urmărea fiul sau fiica prinsă în joc, dar nu-i scăpau nici celelalte aspecte, cum ar fi măiestria unor jucăuși sau stângăcia altora. Statul pe margine era modul în care familia se asigura de buna purtare a fetelor, dar și a feciorilor, părinții fiind în continuare responsabili pentru copii, chiar dacă aceștia  intraseră deja în rândul tinerilor. De altfel, tinerii erau educați sever de către părinți, pentru „a nu avea rușine după ei” și rareori copiii ieșeau din cuvântul părinților. Așa se întâmpla și în cadrul relațiilor de dragoste care se înfiripau între doi tineri, întotdeauna trebuia ca părinții să fie de acord cu cine stă de vorbă fata sau feciorul. Astfel, prezența mamelor la joc, pe margine, echivala cu o bună cunoaștere a relațiilor în care fiica putea intra. Mamele țineau socoteală de cine, cu cine a jucat și de câte ori. „Feciorii, dacă luau o fată la joc de două ori într-o seară, dădeau de înțeles că au prins drag de ea, iar dacă jucau împreună toată seara, însemna că o va cere în căsătorie”, spune Lucreția Badiu din Rusești. De pe margine, babele „biciuleau” (povesteau) despre fete și feciori, în funcție de ce se auzea prin sat: care, cât e de harnică, ascultătoare și respectuoasă cu părinții, sau despre feciori, care se trezea mai dimineață și care cosea mai multă iarbă pe hotar. Pe cei care se aveau dragi, dacă îi observau că joacă mai mult laolaltă: când vor face nunta, ce zestre va avea fata, cât pământ are feciorul?

Joc la târgu' Berchieșului/arhiva CJCPCT Cluj

Joc la târgu’ Berchieșului/arhiva CJCPCT Cluj

Tinerii întotdeauna manifestau un respect față de familie, iar în acest sens un element important era și respectarea de către fete a orei de a ajunge acasă de la joc: „Nu stăteam toată noaptea. După biserică, mergeam acasă și mâncam, apoi mergeam la joc și când se făce’ noapte eram cătă casă. La joc te jucau mulți feciori, dar cu cel care-ți era drag jucai ultimul joc și apoi te conducea acasă, până la poartă. Uneori, intra și în casă și stătea la povești cu părinții”. (Elena Petre, Râșca). „Fecioru’ venea cu tine acasă, te însoțea până la poartă și, uneori, intra și în casă. Odată, a mneu, o fost joc aci, în sat, în șură la Petrea. Am jucat și pă sară m-am dus acasă ș-o venit și el cu mine, până la trepte. Tata nu era acasă, așa că l-am chemat în casă. Dacă era tata, nu îndrăzneam. Am stat de povești un pic, era și mama acasă” (Susana Borla, Rusești). În satul clujean Batin, jocul nu ținea peste noapte decât la Crăciun, la Bobotează și la Paști, când se făcea câte trei zile. De Anul Nou se ținea doar o noapte. În rest, începea după-amiaza și se termina seara, cel târziu pe la orele opt-nouă, când fetele plecau neapărat către casă, altfel, cineva de-al casei venea după ele „cu joarda” (nuiaua).

În anumite zone, fata care ieșea pentru prima dată la joc era numită „fată mare” și trebuia să aibă măcar o parte din zestre pregătită, adică „să fie gata pentru orice întâmplare”, deoarece, din acest moment, era curtată și, eventual, cerută în căsătorie. Și feciorii trebuiau să fie pregătiți pentru viața de familie și să cunoască „rându’ lucrului”. Cunoașterea jocurilor specifice zonei și localității era foarte importantă, mai ales pentru fecior. Așa că jocul satului era deopotrivă pretext și instrument al cunoașterii dintre doi tineri. Pretext, pentru că luarea fetei la joc de către un fecior echivala cu un prim pas făcut înspre o relație de prietenie și, în multe cazuri de dragoste, iar instrument pentru că, în timpul jocului, cei doi se puteau cunoaște, înainte de toate fizic, prin apropierea pe care o presupune jocul, dar și verbal, prin discuțiile pe care le puteau purta, în văzul întregului sat. În pauze, atunci când ceterașii se hodineau, unii părinți își mai instruiau fetele: „Vezi, tu, fată, că ne place de ficioru’ ăla, joacă cum trebe, nu ne face de rușâne!”. Astfel, se înțelegea că era pusă „în joc” chiar onoarea întregii familii. În satul clujean Urca, jocul se termina cu „Zdrăngănitea”. Atunci „noi strânjem fetele-n brață și urma pauză”, aflăm de la Ioan Bozdog.

De multe ori, ca să-l ademenească pe feciorul care-i era drag să o petreacă până acasă, fata se prefăcea că-i fricoasă și astfel trebuia să o conducă, „să nu o muște câinii”. Pentru a arăta că-i place fata, la joc feciorul îi fura „năfrămuța” (batista), motiv pentru a o reîntâlni, seara, la poartă. De asemenea, dacă deja prindeau a povesti și lăsau să se înțeleagă că se gândesc la o eventuală căsătorie, atunci fetele ofereau feciorilor batiste sau o năframă pe care feciorul o purta la gât, iar feciorii ofereau, mai rar, inele fetelor. „Mulți, când plecau în armată și erau hotărâți că se căsătoresc, primeau de la fată astfel de batiste, pe care le păstrau” (Ioan Vâtcă, Râșca).

Jocu' satului, la Negreni /arhiva CJCPCT Cluj

Jocu’ satului, la Negreni /arhiva CJCPCT Cluj

După intrarea în joc, fata dobândea dreptul de a participa la evenimentele cu caracter social ale tinerilor, dar, într-o lume guvernată de moralitate și respect. Astfel, participarea la șezători, la jocul duminical, la clacă și la petreceri se făcea doar cu respectarea anumitor cutume. De aceea, în localitatea clujeană Râșca, de la o vârstă fragedă, părinții țineau cont de acest lucru și-i inițiau pe copii în tainele jocului, organizând „jocul pruncilor”. Aici se putea iniția orice fată „fecioriță” sau fecior ,,holteieș”, atât asupra mișcărilor de dans, cât și a chiuiturilor și a celorlalte canoane ale dansului: cum se invită fata la joc, cum se schimbă pasul după melodie etc. Dacă feciorii știau juca, nu se puneau probleme în legătură cu data intrării în „jocul mare”, în schimb fetele, de regulă, erau primite în joc ori la Crăciun, după ce primeau cu colac feciorii satului veniți cu colindul, ori la altă sărbătoare mare. Familia stabilea dinainte data intrării fetei în joc, pentru a-i procura haine noi, momentul fiind sărbătorit de întreaga familie ca o zi deosebită în viața fetei. Odată intrați în joc, feciorii și fetele trebuiau să-l frecventeze regulat, pentru că altfel începeau suspiciunile din partea sătenilor, acuzându-i că nu vin la joc din lipsă de îmbrăcăminte potrivită ori din cauză de boală și altele. Până la căsătorie, feciorul și fata aveau obligația să se integreze în rândul tinerilor ca jucăuși, pentru a se bucura de o reputație bună și a deveni astfel oameni „cumsecade” ai satului.

Jocul a reprezentat un mijloc prin care puteau fi exprimate sentimentele, prin care tinerii se puteau apropia și prin care, potrivit legilor sociale locale, aceștia aveau „consimțământul” comunității de a lega relații de dragoste. În diferite mărturii, fetele tânjeau la flăcăii care stăpâneau jocurile locale și știau să potrivească vorbele în timpul jocului, dând dovadă, astfel, de o anumită inteligență. Astfel, un „girant” important în legarea relațiilor de dragoste erau și mamele fetelor, cele care le însoțeau la joc și, totodată, aveau o influență majoră în acceptarea ginerelui, bineînțeles, împreună cu ceilalți membri ai familiei. Așa că jocul din duminici și sărbători era cadrul perfect pentru facilitarea cunoașterii tinerilor și verificarea anumitor simpatii. Pe lângă petrecere, jocul era și un ceremonial premarital în care se realizau legăturile dintre feciori și fete și se puneau în balanță posibilele alianțe dintre neamuri.

 

 

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Mai multe din Eseu
Episcopul Nicolae Ivan și Testamentul său | Mircea Gelu Buta

Episcopul Nicolae Ivan și Testamentul său | Mircea Gelu Buta

În data de 7 februarie 1936, în cadrul ședinței plenare a Consiliului Eparhial Ortodox Român din Cluj, a fost desfăcut codicilul testamentului răposatului Episcop Nicolae Ivan, care a fost predat spre executare executorilor testamentari P.S. Episcop Ioan al Armatei şi...