Cei care studiază jurnalismul învață, din capul locului, modelul de știre perfectă sau paradigma 5W. O știre trebuie să răspundă celor 5W: who? (cine?), what? (ce?), when? (când?), where? (unde?), why? (de ce?). Acestora li se adaugă un H de la how? (cum?)
De multe ori, asemenea jurnaliștilor, aplicăm metodologia redactării unei știri și în relația noastră personală cu Dumnezeu. Îl supunem pe Dumnezeu unui rechizitoriu, adresându-i, fie pe rând, fie la grămadă, aceste 6 întrebări.
Poate cufundat în apofatism, aș spune că, pentru o relație eficientă cu Dumnezeu, ar trebui să renunțăm la a mai fi “jurnaliști” cu Acesta. Pentru că, în definitiv, vrând-nevrând, Dumnezeu rămâne mister, taină. O taină care, însă, oferă sens și umple lacune.
Luându-le pe rând aceste întrebări, să vedem cum ne consumă:
Cine?
În setea noastră de a oferi identitate, asemenea multor figuri scripturistice, adeseori îi adresăm lui Dumnezeu întrebarea “Cine ești, Doamne?”. Însă vedem că, de la caz la caz, Dumnezeu se descoperă diferit, însă Același, pentru fiecare om: “Cel Ce este”, “Pâinea Vieții”, “Apa Vieții” ș.a.m.d. Dumnezeu nu poate fi limitat la un răspuns particular la întrebarea “Cine?”, pentru că este Totul și are modalități diferite, însă în coerență, de revelare.
Ce?
Umanitatea din noi nu ar putea răspunde niciodată, în mod obiectiv, la întrebarea: “Ce a făcut Dumnezeu?”. Ochiul nostru îl va privi pe Dumnezeu prin prisma stării noastre interioare și a bagajului de experiențe acumulat. Problema este că aceasta nu-L definește pe Dumnezeu “așa cum este”, ci poate fi considerat doar o imagine, un simulacru. Dumnezeu se va descoperi “în slava Sa”, atunci când carnea nu va mai împovăra facultatea sufletului.
Când?
Aceasta e o întrebare pe care, grăbiți și îngroziți fiind de starea de efemeritate, i-o adresăm cel mai adesea lui Dumnezeu: “Când, Doamne?”. De la întrebări care își fac loc în orice minte: Când va fi bine? Când vei face dreptate? Când vei veni? până la întrebări cu iz polemic: Când s-a născut/a înviat? (pe stil vechi/pe stil nou) etc. Cred că toate aceste întrebări vor să-L supună pe “Cel mai înainte de toți vecii”, Cel atemporal, propriei Sale creații și creației creației Sale: omului și timpului. Însă, în Înțelepciunea Sa, cred că Dumnezeu are pentru fiecare om momentul oportun în care apare și oferă răspuns împăciuitor acelui “Când?”, de oricare ar fi el. Ce face omul, grăbind răspunsul, e doar vânare de vânt.
Unde?
Ca în cazul de mai sus, căutăm nu doar să-i fixăm lui Dumnezeu un moment în lumea noastră, ci și un loc. Să facem trei colibe, uitând că “Fiul Omului nu are unde să-și plece capul” (Luca 9, 58). Prezență infinită, prezență continuă fiind, Dumnezeu înglobează în sine întreg spațiul, întreg “unde-ul”, și, chiar dacă alege să se manifeste într-un loc anume, atrage spre acel loc și spre Sine, întreaga lume văzută și nevăzută: ieslea din Betleem, Golgota sau Țarina Olarului. Și nu în ultimul rând, spre inimile noastre, “înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21).
Cum?
Cred că toți am încercat să oferim mai mereu o perspectivă asupra modalităților, asupra metodologiei cu care operează Dumnezeu, chiar dacă am ajuns la binecunoscuta concluzie “Încurcate sunt căile Domnului”. La fel ca în cazul întrebării “Ce?”, și “Cum?” este strâns legată de “Ce a făcut?”. Niciodată nu vom putea înțelege cum a făcut Dumnezeu un anumit lucru pentru că “gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile Mele” (Isaia 55, 8 ). În cel mai fericit caz, putem problematiza asupra formei prin care Dumnezeu și-a pus în aplicare planul și, și atunci, prin prisma propriilor viziuni și experiențe, însă fondul nu-l vom putea vreodată penetra cu adevărat. Cred că încercarea de a răspunde la “Cum?” a dat naștere și religiilor și confesiunilor. Fiecare a pretins că a aflat modul în care Dumnezeu s-a manifestat în raport cu creația. Fiecare a pretins că deține Adevărul, chiar cu prețul sângelui, a războaielor, și astfel a întors setea de a găsi răspunsul la întrebarea “Cum?” chiar împotriva Aceluia în căutarea Căruia se afla: a Binelui suprem.
De ce?
Poate cea mai haotică din acest șir de întrebări, cea mai năucitoare și menită să ne destabilizeze relația cu Dumnezeu este întrebarea “De ce, Doamne?”. Personal, fug de aceasta de câte ori se încuibează în mintea mea, deoarece, în majoritatea cazurilor, aceasta vine odată cu suferința. Rareori ne punem această întrebare cu scopul de a mulțumi lui Dumnezeu pentru binefacerile primite: “De ce, Doamne, merit aceste bunătăți?”. De ce să evităm “de ce-ul?”? Deoarece consider că, aflați în căutarea unui răspuns la această întrebare, doar dublăm suferința. Pe lângă chinul în sine pe care-l avem de suferit, pe lânga durerea propriu-zisă, vine și chinul identificării unei logici a durerii, a suferinței, chinul unei lupte cu cauza, nu doar cu efectul.
Deci, chiar dacă Dumnezeu este, poate, cel mai bun subiect de știri datorită operelor Sale, a minunilor, a faptelor ieșite din context, totuși, să nu ne bazăm relația cu El în mod gazetăresc, ci să-L acceptăm drept Taină plină de sens.
