N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor: un proiect existenţial

de | iul. 29, 2021 | Eseu

Asemenea oricărui mistic autentic, şi asemenea Simonei Weil, N. Steinhardt se teme cel mai tare de misterul fals. Această observaţie fertilă poate fi extinsă şi ridicată chiar la rangul de metodă, în cazul lui Steinhardt. În sensul în care seria sinonimică a deconstrucţiei, ca descompunere, denunţare, dezvrăjire, dare în vileag, cădere a măştilor, datul aramei pe faţă ş.a.m.d., revine obsedant în textele sale, invadând pur şi simplu toate ariile de interes ale discursului. Principalul obiect al acestei deconstrucţii, înţeles ca o eroare cu urmări semnificative – şi una dintre marile teme de reflecţie ale gândirii lui Steinhardt încă din scrierile sale de tinereţe – îl constituie iluziile, impostura, sofismele, doctrinele perfecţiunii, mirajele, utopiile (cu precădere, în accepţia lor filosofică şi sociologică). În acest sens, în cultura română, specificitatea echipamentului intelectual al lui Steinhardt îi facilitează accesul într-un cerc extrem de select, al acelor scriitori, eseişti sau critici care şi-au propus să demonteze – cu succes – pe diferite paliere, de la cultural, ideologic, social, filosofic şi până la juridic, teologic şi literar, un inventar impresionant de utopii şi de locuri comune, între ei numărându-se Mihail Sebastian, Alexandru Paleologu, Nicolae Manolescu, I. D. Sîrbu, Livius Ciocârlie, Eugen Negrici şi alţi câţiva, puţini la număr. Specificitatea lui Steinhardt în această galerie onorantă i-o conferă, probabil, amplitudinea preocupărilor (bulimia conexiunilor, cum s-a spus), fermentul etic al ideilor şi al scrierilor sale, precum şi experienţa existenţială, decantată în urma coliziunii cu ambele forme şi vârste ale totalitarismului din secolul al XX-lea. Acesta ni se pare sensul adânc al afirmaţiei lui Ion Negoiţescu, care definea locul lui Steinhardt în cultura română ca fiind acela al unui „colportor intelectual de elită”[1]. Survolând retrospectiv tabloul acesta al influenţelor şi al substituenţilor şi punându-l în relaţie cu desenul integralei operei lui Steinhardt, apărută astăzi în peste 20 de volume la prestigioasa editură Polirom, s-ar putea spune că în spaţiul cultural postbelic românesc, unde evoluţia inconstantă şi, pe alocuri, anormală a culturii literare a fost marcată de traumă, de evoluţia prin „replică”, de „tranşee” şi de accidente, contribuţia culturală a lui Steinhardt a încercat să suplinească întrucâtva absenţa unor discursuri similare unor scriitori precum Julien Benda, Simone Weil, Albert Camus… Cu alte cuvinte, a unor discursuri fundamental centrate pe componenta etică a scrisului şi a literaturii. Într-o societate liberă, probabil că ar fi deţinut rolul pe care un G. K. Chesterton l-a avut în cultura britanică.

Un reflex al acestei metabolizări în cultura română îl constituie, în fapt, gestionarea în posteritate a cărţii sale cele mai cunoscute, Jurnalul fericirii. Această vedetă a memorialisticii româneşti, recunoscută unanim ca atare, se pare că funcţionează în memoria culturală şi sub alte coduri. Jurnalul lui Steinhardt este nu doar un document autentic al rezistenţei anticomuniste şi un produs al literaturii de sertar destinat, în acest sens, să umple un gol[2], ci şi un roman al detenţiei, care cucereşte prin scriitura barocă, prin farmecul unei limbi formate la întretăierea dintre nou şi vechi, dintre registrul reverenţios şi cel argotic, prin proza memorialistică în care vocea, atât de sigură pe sine, şi-a însuşit temeinic lecţiile lui Proust şi ale lui Mateiu Caragiale, prin galeria de portrete vii şi, nu mai puţin, prin convingătoarele descrieri statice. Mai mult de atât, într-o anchetă recent oferită publicităţii cu ocazia Centenarului, realizată de o manieră „deziderativ” canonică şi la care au participat treizeci de critici literari şi de scriitori români, Jurnalul fericirii este singura carte care figurează atât în lista „canonică” a celor mai bune cărţi de proză românească[3], cât şi în cea a cărţilor de „critică, istorie literară şi eseistică”[4]. Ceea ce constituie un fapt fericit pentru posteritatea autorului, dar şi unul bizar ori derutant la nivel genologic, prin indecizia ancadramentelor, simptom explicabil atât prin criterii de legitimare ideologică, cât şi prin caracterul realmente unic al operei supuse atenţiei. Sunt suficiente, însă, ancadramentele mai sus menţionate: a înghesui aici, în ordinea relevanţei pentru această operă cu un statut aparte, şi categoria eseisticii ni se pare o decizie uşor deplasată, în sensul apariţiei riscului depersonalizării acestei scrieri şi al descompunerii ei în zeci şi sute de particule. Procesul respectiv, decis în cele din urmă şi de principiul ostentativ şi frivol al lui everything goes, dăunează unei percepţii unitare, la nivel compoziţional, a Jurnalului fericirii, pe care autorul, silit a-l rescrie din memorie, a căutat, totuşi, să i-o imprime.

În acest demers al denunţării iluziilor şi al antiutopiei satirice, tânărul Steinhardt se specializează destul de repede. Nu doar prin pastişele cuprinse în volumul În genul tinerilor (1934), ci şi prin studiul sociologic-mentalitar Illusions et réalités juives, scris în colaborare cu Em. Neuman şi apărut la Paris în 1937, tânărul conservator îşi manifestă apetenţa şi interesul pentru demontarea locurilor comune, a mistificărilor şi a falselor specificităţi. Relectura acestor texte poate fi, în context postdouămiist, una de-a dreptul savuroasă. Solidaritatea conspiraţionistă a evreilor, inteligenţa lor „supranaturală”, atracţia romantică pentru nefericire, „stupida” legendă a salvării prin persecuţie şi multe altele sunt deconstruite şi demistificate într-o notă foarte personală, cu inteligenţă şi umor:

„Trebuie să afirmăm că evreul nu este o fiinţă neliniştită şi dezechilibrată prin definiţie. Că evreii n-ar trebui să semene cu celelalte popoare, aşa cum doresc sioniştii sau asimilaţii, ci că ei seamănă încă de pe acum cu ele. Că ei nu conduc întreaga lume, cum crede Disraëli[5], ale cărui romane nu sunt aşa de reuşite precum politica şi căsnicia lui, şi nici Societatea Naţiunilor, cum susţine pornograful Louis Ferdinand Céline (…). Trebuie demascată în faţa evreilor iluzia în care ei se complac să trăiască, trebuie arătată realitatea: aceea că, neposedând forţe de o natură specială, e primejdios să se sprijine pe un fatalism optimist”[6].

Reacţiile iraţionale şi exagerările, precum aceea a rabinului american Stephen Wise, care declara, într-un nefericit exces de orgoliu, la Congresul mondial evreiesc de la Geneva din 1936, că persecuţiile antisemite reprezintă o „binecuvântare”, sunt respinse cu tact, dar şi cu fermitate: „Să ne scuze eminenţa sa newyorkeză, dar (…) antisemitismul nu-i aminteşte evreului că e evreu, nu conservă ‹‹spiritul iudaic››, nici cultura ebraică, nici sufletul nostru evreiesc, nu ne face fericiţi, nu ne stimulează. Antisemitismul ne ucide”[7]. Interesant este că unele dintre aceste atribute nocive vor fi ulterior transferate comunismului, conotat în Jurnalul fericirii ca manifestare a unei atracţii pentru moarte. Mai mult decât explicabil, însă, acest transfer, câtă vreme evreii anilor ’30, la fel ca deţinuţii politici din Gulag, erau judecaţi şi condamnaţi nu pentru ceea ce au făcut, ci pentru ceea ce sunt:

„Antisemitismul nu are drept scop să împiedice asimilarea evreilor şi nu tinde să-i facă pe aceştia mai evrei. Antisemitismul urmăreşte ruina, moartea, distrugerea lor. În consecinţă, oricât de antipatici ar fi asimiliştii exageraţi sau evreii renegaţi, e imposibil să li se prefere antisemiţii. Antisemitismul conceput ca avantaj direct sau indirect trădează o lipsă absolută de inteligenţă”[8]Iluzii şi realităţi evreieşti (1937);

„E de-ajuns să fii burghez etc. ori consideri a fi pentru ca să te condamne; nu e nevoie să fi şi făcut ceva. În sistemul legilor din aprilie 1794, în Franţa, era la fel: calitatea de nobil (stabilită prin procedeul identificării) ajungea pentru justificarea pedepsei cu moartea. Lenin şi Dzerjinski concepeau sistemul represiv în acelaşi mod, şi nici că s-ar fi putut altfel, de vreme ce se urmărea instaurarea unei terori: prima condiţie a teroarei este spaima provocată de amestecul dintre mister şi ineluctabilitate”[9]Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia (anii ’70).

Foarte interesant de urmărit, în altă ordine de idei, este şi maniera în care, de la o altă vârstă a evreităţii, jumătate de veac mai târziu, mesajul lui Steinhardt continuă să fie centrat, în esenţă, pe denunţarea exagerărilor maniheiste, a unei retorici contagioase: „Ţinerea aceasta de minte, amănunţită şi exacerbată, numai a răului otrăveşte mai ales sufletul celui care nu poate depăşi stadiul psihic al vendetei. Să nu uităm: nimeni nu-i fără de păcat, lumea nu-i matematic împărţită în buni şi răi, iar noi, evreii – cei din graniţele statului Israel şi cei din afara lor –, nu deţinem cu exclusivitate monopolul bunătăţii, dreptăţii şi infailibilităţii” (s.n., A.M.)[10].  

Dincolo de micile stridenţe tinereşti, ceea ce solicită cei doi avocaţi ai dezvrăjirii şi, totodată, inamici ai romantismului juridic este nevoia de moderaţie şi de echilibru[11]. Demontând falsele specificităţi şi locurile comune, Steinhardt procedează întrucâtva într-un sens invers faţă de abordările de tip Keyserling (precum cele din Analiza spectrală a Europei [1929], care căutau să identifice tocmai psihologia specifică, diagnosticul diferenţial)[12], însă în filigran se resimte impulsul mobilizator, ofensiv în raport cu propaganda antisemită şi cu pericolul reprezentat de consubstanţialitatea fascism – comunism[13]. Intenţia este aceea a „deschiderii ochilor” şi a risipirii iluziilor, atât cu privire la regimul nazist, cât şi la cel sovietic. Opiniile acide ale comentatorilor nu se păstrează strict în sectorul social-politic, gândirea şi filosofia germane, de pildă, nefiind ocolite de tirul acuzelor. Respingerea de către nemţii nazişti a acelor aporturi care favorizează modelarea, nuanţarea unui sistem „tare”, precum sunt catolicismul, aportul latin sau evreiesc, ar face parte astfel din aceeaşi filozofie vitalistă, care divinizează statul şi le răpeşte evreilor până şi „mijloacele cele mai modeste de existenţă”. Sociologia germană a reprezentat, astfel, „mama rasismului” şi un furnizor de încredere pentru legislaţia care a proclamat inferioritatea rasei evreieşti, stabilind prescripţii umilitoare şi restricţii economice. În acest context, continuă comentatorii, nu era timpul pentru o discuţie despre marea cultură germană (pe care, de altfel, o şi contestă), iar fascinaţia evreiască pentru modelul (cultural, social şi politic) german ar echivala cu o regretabilă naivitate [14].

Din şirul intuiţiilor premonitorii fac parte şi consideraţiile privind Rusia sovietică. Socialismul este privit atât ca o „afacere proastă pentru evrei”, ca o „sursă de deziluzii”, cât şi orwellian, avant la lettre: „În prima perioadă, evreii sunt persecutaţi de socialism în calitate de burghezi, adică de membri ai claselor mijlocii ale societăţii. În perioada a doua, acest antisemitism indirect devine o mişcare sistematică, teoretică şi directă”[15]. Întrebările pe care şi le adresează tânărul Steinhardt, într-un articol din 1946, certifică şi întăresc rădăcinile pesimismului politic mai sus menţionat, într-un context în care, pe scena interioară a subiectului, deconstrucţia utopiilor tinde să devină, astfel, unul dintre proiectele existenţiale ale scriitorului: „Oare oamenii, ucigând, capătă ceva din nemiloasa indiferenţă a unei maşini care, cu bara de direcţie ruptă, dă buzna într-o mulţime? Materia, când nu mai e controlată, reproduce oare tragedia nebuniei, adică a trupului din care a ieşit raţiunea?”[16].


[1] Ion Negoiţescu, Scriitori contemporani, ed. îngrijită de Dan Damaschin, Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 416. 

[2] „Într-adevăr, a existat o distanţă între pretenţiile scriitorului [român] de a fi rămas, în deceniile ultime ale dictaturii comuniste autohtone, vocea prin excelenţă prin care comunitatea îşi mai putea exprima angoasele, dorinţele, frustrările, fantasmele, fie şi pe ocolite, incomplete, cu precauţii, şi ofranda cu care el s-a înfăţişat publicului la ora primului bilanţ” (Ovidiu Pecican, Sertarul cu cărţi, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007, pp. 8-16).

[3] V. „O listă canonică: 100 de cărţi de proză în 100 de ani”, în România literară, nr. 2 / 2019, pp. 14-15.  

[4] V. „Lista canonică: 100 de cărţi de critică, istorie literară şi eseistică românească în 100 de ani”, în România literară, nr. 3 / 2020, pp. 14-15.

[5] Benjamin Disraeli (1804-1881), scriitor britanic, a fost întâiul Prim-ministru evreu al Regatului Unit.

[6] N. Steinhardt, Em. Neuman, Iluzii şi realităţi evreieşti, în ediţia „Eseuri despre iudaism”, trad., cronologie şi indice de nume de Viorica Nişcov, prefaţă de Toader Paleologu, Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 85. Ambele traduceri, atât cea a Vioricăi Nişcov, cât şi cea realizată de Giuliano Sfichi, din ediţia bilingvă apărută la Polirom în 2011 şi îngrijită de Ioan Chirilă, sunt recomandabile. Am optat aici pentru ediţia Humanitas, datorită unei afinităţi pentru un anumit parfum lingvistic, pentru nuanţele şi pentru fineţea traducerii Vioricăi Nişcov. 

[7] Ibidem, p. 151.

[8] op. cit., pp. 150-152.

[9] op. cit., p. 251.

[10] N. Steinhardt, „Mărturisire”, în Vatra, nr. 3, martie 1992, pp. 6-7. Elie Kedourie (1926-1992), renumit istoric britanic, ale cărui cronici sau eseuri pe teme de ştiinţe politice Steinhardt le putea citi în Times Literary Supplement, atrage atenţia asupra pericolului psihologic al acestei retorici contagioase, care s-a extins şi asupra discursului antitotalitar: „It must, of course, never be forgotten that the Nazis were the root cause of the evil. Their slime spread in ever widening ripples and tainted not only those whom they occupied or dominated but also some of their opponents”. Comentând aceste rânduri ale editorului volumului The Jewish World: Revelation, Prophecy and History (1979), antropologul şi criticul cultural Richard Webster atrăgea atenţia asupra unei dificultăţi psihologice centrale în abordările istorice ale naţional-socialismului german, constând în asimilarea aproape inconştientă a retoricii contagioase care a făcut, cândva, parte din propaganda antisemită: „Again and again metaphors of disease, poison and pollution are used to characterise the very movement which compulsively applied similar metaphors to the Jews. Behind such thoughtless and automatic use of metaphor, and behind the demonic caricature we have developed of the ’Nazi’, there lies an attempt to defend a limited and inadequate concept of human nature. (…) Anti-semitism is thus referred to as if it were an invasive disease which infect nations or individuals…” (Richard Webster, „Life in the death camp”, www.richardwebster.net).       

[11] „Legenda despre inteligenţa supranaturală a evreilor, coroborată cu aceea a imposibilităţii lor absolute de a accede la tact, nu este, cu toată răspândirea ei, mai puţin o inexactitate. Există evrei inteligenţi, cum există şi stupizi; există unii plini de tact rafinat, după cum există şi prost crescuţi; dar există mai ales evrei foarte numeroşi care sunt tot atât de mediocri intelectualmente, tot atât de banali în maniere ca muritorii de rând. (…)

Nu există Secret evreiesc, nu există nici o grotă misterioasă în care grămezi de aur şi înţelepţi cu pergamente fatidice să dirijeze soarta lumii şi fericirea evreilor. Acest Secret nu e decât o făcătură pentru uzul provocatorilor şi al amatorilor de senzaţional. (…) Se crede mereu că evreul este o fiinţă excepţională, fie în ce priveşte înclinaţia lui spre bine, fie în ce priveşte înclinaţia lui spre rău. Este conceput ca un arhanghel al tenebrelor sau ca un distribuitor de fericire, având la dispoziţie imense forţe secrete, manipulate după voia fanteziei sale. Jurnalişti mărunţi, ţărani stupizi, aventurieri superficiali, femei isterice sau filantropi de profesie – nici unul nu poate concepe evreul real: un om la fel ca ceilalţi, simplu, normal, neînzestrat cu daruri extraordinare” (Iluzii şi realităţi evreieşti, ed. cit., pp. 80-88).

[12] V. Hermann Keyserling, Analiza spectrală a Europei, trad. de Victor Durnea, Institutul European, Iaşi, 1993.

[13] „Cele două forme de socialism care devastează secolul al XX-lea sunt mai apropiate decât se crede. Două maladii mintale, naţional-socialismul este faţă de social-democraţie ceea ce este nebunia furioasă faţă de paralizia generală, efecte diferite ale aceleiaşi cauze (treponema socială sau fiziologică). Fiecare în felul său este antisemită” (Iluzii şi realităţi evreieşti, ed. cit., pp. 173-174).

[14] Ibidem, pp. 164-170.

[15] Ibidem, pp. 142-147.

[16] N. Steinhardt, „Slove de martiri”, în „Revista Fundaţiilor Regale”, nr. 9, sept. 1946, p. 159.

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/adimuresan/" target="_self">Adrian Mureșan</a>

Adrian Mureșan

critic literar, profesor şi cercetător

Ultimele articole

Despre smerenia urbană

Despre smerenia urbană

Smerenia înseamnă să fii în inimă cu Predica de pe Munte și Cele Nouă Fericiri, dar să vezi că te-ai înzăpezit pe muntele Celor Zece Legi și nu poți căuta la Rugul Aprins al credinței. Smerenia înseamnă să vrei să ajungi pe Muntele Taborului, dar să te împotmolești pe...

Crucea și urmarea

Crucea și urmarea

Aspecte introductive Conținutul pericopei evanghelice din această duminică e atât de cunoscut, încât este de-a dreptul dificil a vorbi despre el. După ce săvârșește tămăduirea unui orb și-l mustră pe Petru pentru refuzul lui de a înțelege esențialul mesajului pe care...

Un Jurnal cât o Școală

Un Jurnal cât o Școală

Am admirat mereu oamenii care au reușit să își descrie devenirea întru ființă în paginile unui Jurnal. Desigur că Jurnalul de la Păltiniș sau, mai aproape acela a lui Sașa Pană ori Kafka, asupra cărora sper să-mi îngăduie Dumnezeu să pot reveni, s-au întretăiat în...

Sfânta Sofia, modelul mamelor creștine

Sfânta Sofia, modelul mamelor creștine

Sfânta Sofia este un model pentru orice mamă creștină. Ea este pomenită în calendarul creștin în data de 17 septembrie, alături de cele trei fiice ale sale. Sofia era o tânără creștină care trăia în Italia, la Roma, în timpul împăratului păgân Adrian (117-138). S-a...

Nașterea și Împărăția

Nașterea și Împărăția

Aspecte introductive Hristos primește astăzi o vizită la nivel înalt. Cel care vine să-i vorbească îi va împrumuta ulterior mormântul și se va lega puternic sufletește de Dânsul. E fruntaș al unei tagme cu care Învățătorul nu prea are multe de împărțit, cea a...

Mai multe din Eseu
Despre smerenia urbană

Despre smerenia urbană

Smerenia înseamnă să fii în inimă cu Predica de pe Munte și Cele Nouă Fericiri, dar să vezi că te-ai înzăpezit pe muntele Celor Zece Legi și nu poți căuta la Rugul Aprins al credinței. Smerenia înseamnă să vrei să ajungi pe Muntele Taborului, dar să te împotmolești pe...

Crucea și urmarea

Crucea și urmarea

Aspecte introductive Conținutul pericopei evanghelice din această duminică e atât de cunoscut, încât este de-a dreptul dificil a vorbi despre el. După ce săvârșește tămăduirea unui orb și-l mustră pe Petru pentru refuzul lui de a înțelege esențialul mesajului pe care...

Nașterea și Împărăția

Nașterea și Împărăția

Aspecte introductive Hristos primește astăzi o vizită la nivel înalt. Cel care vine să-i vorbească îi va împrumuta ulterior mormântul și se va lega puternic sufletește de Dânsul. E fruntaș al unei tagme cu care Învățătorul nu prea are multe de împărțit, cea a...

Paraclisul care nu se va sfârși…

Paraclisul care nu se va sfârși…

„Cel ce simte ce-a pierdut, vrea să plângă ce a pierdut. Și cel ce dorește un lucru, ia asupra lui multe călătorii și necazuri, în stăruința de a dobândi lucrul dorit” (Avva Varsanufie, Filocalia XI). Acest articol este un manifest al orgoliilor regionale, al...

Datoria Lui și îndatoririle noastre

Datoria Lui și îndatoririle noastre

Introducere Pericopa de astăzi este despre iertare. În fapt, e deschisă de un interesant preambul, creat de curiozitatea lui Petru. Acesta-L întreabă pe Învățător de câte ori pe zi ar trebui să-i ierte aproapelui care-i greșește. Și pentru a-l motiva în a pune în...