Aspecte introductive
Hristos primește astăzi o vizită la nivel înalt. Cel care vine să-i vorbească îi va împrumuta ulterior mormântul și se va lega puternic sufletește de Dânsul. E fruntaș al unei tagme cu care Învățătorul nu prea are multe de împărțit, cea a fariseilor. Și totuși, e diferit de plămada ei. De aceea, place Domnului.
Nașterea din apă și din Duh
Dialogul începe cu o frumoasă concluzie. Una care-i aparține învățătorului de Lege: „Rabi, ştim că de la Dumnezeu ai venit învăţător; că nimeni nu poate face aceste minuni, pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el”. Hristos intuiește întrebarea ce va urma. Știe că vrea să Îl întrebe cum se poate intra în Împărăție. Așadar, trece ex-abrupto la răspuns: „Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu”. Urmează apoi interesante dialoguri cu privire la modul în care Botezul este o nouă formă a nașterii. E drept, una în Duh. Nicodim e uimit. Rămâne cu gura căscată, aidoma unui copil căruia mama îi spune o poveste ce-l fascinează. Și deși cu mintea nu reușește să cuprindă totul, inima lui nu e opacă. Deschiderea de care dă dovadă Îl îndeamnă pe Mântuitorul să meargă mai departe și să se deconspire pe Sine.
Cerul și Fiul Omului
După ce, printr-o frază aparent zeflemitoare, respectiv: „Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede cele cereşti?”, se amuză aparent de nepriceperea fruntașului fariseu, Iisus vorbește despre lucruri cerești și se deconspiră pe Sine. Își prezintă sorgintea divină, arată că a venit din ceruri. Apoi, vorbește despre lucruri ce nu vor fi înțelese pe moment, dar despre care Nicodim se va dumiri odată ce se vor fi întâmplat. Realizează un paralelism între șarpele înălțat de Moise în pustie și misiunea Sa, arătând că de fapt, acela preînchipuia teologic răstignirea.
Ceea ce urmează după această prezentare cu relevanță istorică e însă mult mai important. „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”, zice Dânsul. Domnul insistă astfel asupra faptului că Înălțarea Sa pe cruce, la loc înalt, se va produce pentru a trage un semnal de alarmă. Pentru a îndemna, ca și în situația din vremea proorocului de altădată, la a privi înspre El. Ca înspre un far puternic, ce ghidează și ferește de pieire. Scopul acestui eveniment în aparență tragic, va fi așadar acela de a ghida și de a mântui. Iar motivația, iubirea divină, una fără de margini. Pe Cruce, Hristos îmbrățișează întreaga lume, împărtășindu-i durerea și aducându-i alinare.
În loc de concluzii
„Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea”, conchide Iisus. În fapt, în aceasta rezidă chintesența întregului episod. Activitatea mântuitoare e rodul iubirii. Iar iubirea nu judecă, ci iartă. Arde în focul ei păcate, desfigurează răni ale orgoliului și transformă totul. Refuză să vadă lucruri și privește în ansamblu, fără a se pierde în amănunte. Logica ei e întotdeauna în avantajul nostru. Domnul ne va judeca cu iubire, să nu uităm asta. Și dacă înspre îmbrățișarea iubirii Lui nemărginite suntem chemați cu toții, s-ar cădea să-I arătăm Învățătorului că suntem ucenici buni. Că și noi știm să iubim. Că nu punem zăplazuri aberante dragostei aproapelui. Că știm să răspândim dragoste în jur și că nu doar cei care la rândul lor țin la noi beneficiază de pe urma ei. Că suntem conștienți că făcând astfel, mărturisim faptul de a fi după chipul lui Dumnezeu. Îndrăzniți!
