Pentru creştinii ortodocşi ai Imperiului bizantin, jumătatea veaculului XV a coincis cu debutul ocupaţiei otomane, o perioadă de câteva secole marcată de o constrângere a libertăţilor religioase. Stăpânirea turcească, permisivă până la un punct în ce priveşte statutul etnic al creştinilor, era interesată să amplifice demografic poziţia Islamului. Pauperitatea populaţiei creştine, condiţia ei socială extrem de modestă, nivelul de educație tot mai scăzut în timp al clerului, toate acestea au condus la o abandonare a exigențelor credinţei ortodoxe. Este motivul pentru care adesea creştinii ortodocşi, din motive minore uneori, alegeau să-şi părăsească credinţa pentru a-şi ameliora condiţia socială, înmulţind astfel rândurile populaţiei musulmane. Odată trecuţi la Islam, le era aproape imposibil să revină la Ortodoxiei, act ce ar fi echivalat cu o apostazie, din perspectiva legii turceşti, şi implicit cu moartea.
Timp de câteva secole în rândul sfinţilor Bisericii Ortodoxe s-au adăugat noi mucenici care şi-au găsit sfârşitul mărturisind credinţa în faţa autorităţilor otomane. Acest fenomen a avut un caracter panortodox, câtă vreme Imperiul otoman şi-a exercitat autoritatea, sau cel puţin influenţa, în Balcani, în fostele teritorii ale Imperiului bizantin şi chiar în ţările limitrofe acestuia. În consecinţă, cu autorităţile turceşti au avut de a face, şi uneori chiar au pătimit mucenicie, creştini ortodocşi proveniţi dintre greci, albanezi, bulgari, români, ruşi, sârbi, ciprioţi, egipteni, ucraineni, georgieni ş.a. Numărul neomartirilor acestei perioade ne este necunoscut. Despre unii s-au păstrat relatări ale martorilor execuţiilor, documente ale funcţionarilor publici, acte oficiale sau relatări pioase. Întreg acest material a constituit sursa unor vaste sinaxare, cel mai cunoscut aparţinând Cuviosului Nicodim Aghioritul. Sfinţii înregistraţi în aceste cataloage reprezintă doar o parte din vasta mulţime a celor martirizaţi, restul fiind anonimi. Autorii acestor vieţi de sfinţi şi-au conceput lucrarea ca pe un act misionar. Cuviosul Nicodim era convins că istoria acestor noi mucenici trebuia cunoscută de creştinii epocii ca antidot împotriva convertirilor la Islam. Neon Martyrologia era menită, totodată, însufleţirii credinţei acelor creştini sufocaţi de presiunea unei societăţi tot mai islamizate.
Din şirul noilor mucenici fac parte creştini aparţinând tuturor categoriilor sociale. Chiar dacă majoritatea dintre ei erau de condiţie umilă – după părerea Sfântului Nicodim un motiv de încurajare pentru creştinii sărmani de a-şi apăra şi mărturisi credinţa – au existat şi unii de viţă nobilă sau cu o poziţie importantă în societatea vremii. Aceasta arată, pe de o parte, intransigenţa autorităţilor turceşti în ce priveşte legea Islamului, iar pe de altă parte credinţa fermă chiar la membrii de vază ai societăţii, expuşi, în viziunea poporului, mai lesne compromisului. Onorurile şi demnităţile publice importante n-au putut înclina balanţa, în cazul unora, în faţa credinţei. Ne este cunoscut martirajul domnitorului Constantin Brâncoveanu şi al familiei sale, dar şi al unor arhierei (dintre care trei patriarhi ai Constantinopolului), preoţi, învăţători, medici, logofeţi, căpetenii de sat etc. În cazul multora cultul a păstrat un caracter local, pentru alţii însă a dobândit o amploare universală, fiind îndrăgiţi şi cinstiţi şi astăzi de creştinii popoarelor ortodoxe: Sf. Ioan cel Nou de la Suceava (+1402), Sf. Efrem cel Nou e la Nea Macri (+1426), Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina din insula Lesbos (+1463), Sf. Ier. Antim Ivireanul (+1716), Sf. Ioan Rusul (+1730), Sf. Cosma Etolianul (+1779) ş.a.
Martirii acestei perioade şi-au găsit sfârşitul în diferite regiuni ale Imperiului otoman, un număr semnificativ (54) dintre ei fiind ucişi la Constantinopol, dată fiind importanţa acestui oraş ca centru politic, bisericesc şi administrativ şi ca loc al aspiraţiilor spre mai bine al creştinilor. Modul superficial de abordare a credinţei, dorinţa de a propăşi material i-a condus pe mulţi creştini la apostazie. Unii se trezeau din această întunecare spirituală, alţii nu. Cei care reveneau la credinţă sau cei care în diferite împrejurări erau constrânşi să treacă la Islam şi refuzau sau chiar musulmani convertiţi la Hristos erau supuşi unor interogatorii severe, torturaţi şi, în final, în cazul neabdicării de la crezul lor, ucişi. Chinul dura de la câteva zile la câteva luni, răstimp petrecut, evident, în temniţă. Torturile erau prescrise de legea islamică şi impuse de cadiu (judecător) cu scopul de a-i convinge pe creştini să primească Islamul sau pe musulmanii convertiţi să revină la Islam. În discursul lor, autorităţile turce pendulau între ameninţarea cu pierderea vieţii şi făgăduinţa unei vieţi confortabile. În rare cazuri erau interesaţi să proclame şi să impună învăţătura islamică. Adesea martirii trebuiau să facă faţă, psihologic, şi presiunii exercitate de familie, ai cărei membrii invocau, uneori, argumente de genul: „ai copii, cruţă-ţi viaţa, leapădă-te de ochii lumii şi Dumnezeu te va ierta”. La toţii martirii întâlnim o credinţă fermă, o convingere neclintită că Islamul e întuneric iar învăţătura lui Hristos lumină, o dragoste nemăsurată faţă de Hristos ca Ziditor, Mântuitor şi Judecător al lumii.
Torturile şi execuţiile publice erau considerate de autorităţile otomane drept un factor de intimidare şi descurajare pentru musulmanii (nativi sau proveniţi dintre creştinii ortodocşi) care ar fi părăsit legea islamică. Ele constituiau, totodată, şi un mijloc de pedeapsă pentru creştinii acuzaţi de false vinovăţii şi care respingeau, ca mij loc de ispăşire, alternativa convertirii la Islam. Cea mai feroce tortură consta în tragerea în ţeapă, victima agonizând până la trei zile înainte de a muri. Adesea efectul acestor execuţii publice era contrar: ele au contribuit la întărirea credinţei ortodoxe a creştinilor care trăiau în societatea turcească. Aceasta o dovedeşte şi evlavia cu care ei se îngrijeau de sfintele rămăşiţe ale martirilor.
Pe 15 septembrie se împlinesc 212 de ani de la martiriul Sfântului Ioan, noul mucenic din Sfakia, pământ binecuvântat al Cretei. De condiţie modestă, Ioan era un tânăr plecat în pribegie prin ţinuturile Asiei Mici spre a-şi câştiga traiul. Se stabilise în Noul Efes (azi Kusadasi, Turcia) unde lucra pământul, logodindu-se şi căutându-şi un rost în viaţă. Cumpătat de fel, împodobit cu multe virtuţi, tânărul Ioan frecventa regulat biserica. Pe 29 august 1811, de praznicul Sfântului Ioan Botezătorul, se îndrepta spre Sf. Liturghie cu alţi doi conaţionali. Întâlnindu-i câţiva reprezentanţi ai agăi (comandant militar turc) le-au cerut să plătească „haraciul” sau taxa pe cap. În urma refuzului cretanilor, s-a iscat un conflict soldat cu moartea unui musulman. Ioan nu s-a amestecat în conflict şi, fără a se simţi vinovat, a doua zi s-a dus lipsit de griji la muncă. Fratele celui omorât a recunoscut în el pe prietenul cretanilor, l-a reclamat, făcându-l răspunzător de moartea fratelui său. În consecinţă, Ioan e pedepsit şi închis în temniţă timp de 16 zile, cu intenţia de a fi convertit, în schimbul vieţii, la Islam. Acesta dă dovadă de bărbăţie şi credinţă, declarând cu fermitate: „am fost născut creştin şi vreau să mor creştin. Numele meu este Ioan. Nu-mi schimb nici credinţa nici numele”. Pe 15 septembrie a fost spânzurat. După trei zile s-a îngăduit creştinilor să coboare din ştreang trupul mucenicului, fiind înmormântat cu pioşenie în curtea Bisericii Sfântul Gheorghe. Martorii sfârşitului său au văzut, în timpul nopţii, o lumină revărsându-se peste trupul mucenicului. Peste timp, Cuviosul Atanasie din Paros va scrie viaţa lui, iar monahul Gherasim Mikraghiananitul întocmeşte slujba sfântului. Deşi tânăr, deşi om simplu, Noul Mucenic Ioan nu-şi cruţă viaţa, ci alege calea martiriului din dragoste faţă de Hristos. Perspectiva morţii spirituale i-a arătat capabili pe creştini să acorde întâietate credinţei.
