Nicolae Colan despre Limba Română, în discursul de recepție de la Academia Română (28 mai 1945) | Pr. lect. univ. dr. Cosmin Cosmuţa

de Eseu

În perioada frământată ce a urmat celui de al doilea Război Mondial au existat și momente luminoase, despre care prea puţin ne amintim astăzi. Un astfel de moment a fost și primirea în Academia Română, ca membru titular, a Episcopului Nicolae Colan al Clujului, la 28 mai 1945. Legăturile ierarhului clujean cu Academia erau mai vechi, datând din 1938. Atunci când i s-a conferit calitatea de membru corespondent, calitate pe care și predecesorul său în scaunul eparhial al Clujului o dobândise în 1934. După câţiva ani, în plin război, mai exact în sesiunea din mai 1942, Academia Română, ţinând cont de meritele ierarhului clujean, l-a ales membru titular al său, în locul cunoscutului diplomat și om politic Nicolae Titulescu, trecut la cele veșnice în martie 1941. Din cauza condiţiilor specifice din timpul războiului, solemnitatea primirii efective a noului membru în Academie s-a desfășurat abia în luna mai a anului 1945.

Tema aleasă pentru discursul de recepţie, Biserica neamului și unitatea limbii române este una deosebit de interesantă, care ilustrează în chip grăitor legătura existentă, în cazul poporului român, între Biserică, istorie și cultură.

În deschiderea cuvântului său, noul academician mulţumește pentru alegerea sa, dar arată în același timp că onoarea alegerii se răsfrânge din plin asupra Bisericii și asupra românilor din Transilvania de Nord, ce suferiseră timp de patru ani „cât patru veacuri” prigoana străină:

Chemarea m-a mișcat adânc nu numai fiindcă mă privea pe mine, ci mai ales fiincă ea se adresa unui slujitor al sfintei noastre Biserici, care ajutor s-a făcut nouă din neam în neam și care e menită să ne fie și în viitor mamă iubitoare – cum a numit-o Eminescu – neasemănată în bunătatea și grijnicia ei dintotdeauna.

Dar în chemarea cu care m-aţi cinstit, eu am mai văzut un semn tot atât de mișcător: semnul iubirii și preţuirii D-voastre pentru fraţii mei din Ardealul de Sus, cari cu trupul lor înfipt în pământul strămoșesc, iar cu sufletul legat de cerul celor mai sfinte nădejdi, au rămas neclintiţi și-n ultimii patru ani – lungi cât patru veacuri… Ei au rămas acolo, ascultând de îndemnul liturgic al legii noastre: „Să stăm bine, să stăm fără frică (în faţa oamenilor), să luăm aminte sfânta jertfă în pace a o aduce.

În continuare episcopul academician a evocat personalitatea celui în locul căruia devenea membru al înaltului for de cultură, omul politic și cunoscutul diplomat Nicolae Titulescu, în cuvinte pline de căldură:

Faima adormitului întru Domnul n-a așteptat discursul meu, după cum nu-l va aștepta nici pe-al altuia. Pentru că Nicolae Titulescu a intrat de mult în conștiinţa obștii românești și europene ca un eminent om de știinţă, ca un credincios zăvod al dreptăţii neamului nostru de pretutindeni și ca un iluminat apostol al păcii și bunei învoiri între toate neamurile pământului.

După această parte introductivă, plină de tâlc, Preasfinţitul Nicolae trece la tema principală a cuvântului său, făcând referire la trăsăturile unui popor, pe care limba le poate dezvălui:

Fără îndoială, limba este în primul rând cel mai de căpetenie mijloc de înţelegere între fiii aceleiași naţii. Dar limba naţională este mai mult decât atâta. Ea ascunde în sine, ca într-o cutie magică, întreaga vieaţă a unui popor, cu trecutul lui cel mai îndepărtat, cu pământul care l-a hrănit și care i-a încântat privirea, cu împrejurările sociale în care a vieţiut, cu îndeletnicirile lui zilnice, cu credinţa care l-a mângâiat în vremi de restriște și care i-a îndrumat năzuinţele, cu toată civilizaţia și cultura la care a izbutit să se înalţe, din treaptă în treaptă, de-a lungul veacurilor.

Din felul în care este prezentată această problemă, putem deduce că limba unui popor conţine în ea ceea ce azi am putea numi o „informaţie genetică” referitoare la însușirile definitorii ale respectivei naţiuni. În același mod, referindu-se la istorie, afirmă că prin studierea limbii pot fi lămurite aspecte mai puţin cunoscute din trecut, asupra cărora nu avem alte documente:

Pe tărâmul istoriei, studiul limbii a fost în stare să arunce lumină asupra unor probleme care, în lipsa altor dovezi, ar fi rămas cel puţin obscure, dacă nu chiar acoperite de vălul unei taine de nepătruns. Adevărul acesta se poate verifica în istoriografia oricărei naţiuni și el a fost verificat și în studiul istoriei noastre, unde învăţaţii filologi români și străini, prin cercetările lor pline adeseori de o mucenicească migală, au ajuns la concluzii dintre cele mai elocvente pentru lămurirea unor întrebări ale istoriei noastre. E destul să amintim în această privinţă preţioasa contribuţie a filologiei la lămurirea originii creștinismului nostru, la desvelirea originii noastre etnice, la a neîntreruptei noastre dăinuiri pe strămoșescul pământ al Daciei…, sau la a osebitelor îndeletniciri ale părinţilor noștri celor de demult.

Pe lângă informaţiile despre trecutul, împrejurările sociale ale vieţii, îndeletnicirile specifice, civilizaţia și cultura specifice vorbitorilor unei limbi, aceasta, limba, mai este, după cum afirma ierarhul clujean, și o oglindă a sufletului unui neam. Prin urmare o exprimare limpede indică un suflet curat, în timp ce o exprimare întortocheată și confuză poate ridica semne de întrebare asupra vorbitorului:

Limba e oglinda curată și a sufletului unui popor, a însușirilor de temelie, care îi definesc firea și caracterul; e cartea deschisă a năravurilor lui bune și rele. O frază limpede și lipsită de zorzoane este oglinda unei gândiri disciplinate și a unui suflet deschis, fără ascunzișuri și fără fumuri; după cum o propoziţie confuză și încărcată cu inutile podoabe stilistice de obiceiu e dovada unei minţi zăpăcite și a unui caracter în care fudulia e șef de orchestră. Poate de aceea, de câte ori am prilejul să stau de vorbă cu un frate prea încurcat sau prea încărcat la graiu, îmi vine să întreb: oare cât de curată este românitatea lui? Căci Românul nu e nici zăpăcit nici fudul.

Preasfinţitul Nicolae arată că existenţa naţiunilor și a limbilor naţionale este consfinţită și pecetluită de Însuși Duhul lui Dumnezeu:

Dacă naţiunile și expresia lor cea mai autentică, limbile, n-ar fi decât realităţi naturale – și ele încă și-ar avea dreptul la existenţă liberă și nestânjenită. Ci iată că Ziditorul a toate a pecetluit acest drept și în chip osebit, cu pecetea Duhului Sfânt, Care S-a pogorât în ziua de Rusalii asupra ucenicilor Domnului. Căci… la cele dintâi Rusalii creștinești s-au petrecut două lucruri minunate. Întâiul este că Duhul Sfânt pogorându-Se asupra învăţăceilor lui Iisus i-a luminat și i-a întărit… iar al doilea lucru petrecut la praznicul Rusaliilor este minunata pecetluire a dreptului la existenţă al limbilor și prin ele al naţiunilor de pe pământ… Duhul Sfânt n-a făcut vreo deosebire între naţiile mici și naţiile mari, nici între cele ‹‹de neam prost›› și cele ‹‹de neam ales››. El n-a făcut vreo deosebire între naţiile ‹‹cu trecut glorios›› și cele cu trecut mai puţin glorios după socoteala veacului acestuia, ci le-a învăluit pe toate în căldura aceleiași iubiri.

După aceste consideraţii, vorbitorul trece la cea de a treia parte a discursului său, în care se referă la rolul pe care Biserica Ortodoxă și reprezentanţii ei l-au avut în crearea și consacrarea limbii române literare și prin ea în edificarea unităţii noastre naţionale. Pornind de la cuvintele Sfântul Apostol Pavel din I Corinteni 14, 19 conform cărora este preferabil a folosi în Biserică cuvinte puţine, dar înţelese de ascultători, decât mulţime de cuvinte în limbă străină, vlădica Nicolae face referire la vremurile în care

pe urma unor împrejurări potrivnice învăţăturii celei drepte, s-a sălășluit în suflete credinţa deșartă că dintre toate limbile pământului numai unele – evreiasca, greaca, latina și slavona – ar fi hărăzite de Dumnezeu să cuprindă și să vestească în lume lumina Evangheliei Domnului, celelalte graiuri fiind prea ‹‹proaste›› pentru a se învrednici de această neasemănată cinste.

Trecând veacuri întregi în care lumina cunoștinţei a fost ţinută sub obroc, s-au ivit în secolul al XVI-lea

niscai preoţi sau călugări din părţile Ţării voivodale a Maramureșului, care au întors din slavonie pe românie câteva frânturi din Noul Testament. Aceste frânturi… au o însemnătate din cale-afară de mare, pentru că ne îmbie putinţa de a afla în ce graiu se înţelegeau între olaltă înaintașii noștri de acum aproape o jumătate de mileniu.

În același veac al XVI-lea este pomenit harnicul diacon Coresi care a scos de sub tipar, ajutat fiind și de preoţii bisericii Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului, un șir de cărţi românești de slujbă și de învăţătură. Secolului următor îi aparţin domnitorii luminaţi și sprijinitori ai culturii Vasile Lupu în Moldova sau Matei Basarab, Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu în Ţara Românească; mitropoliţii Varlaam și Dosoftei ai Moldovei, Ștefan și Teodosie ai Ungrovlahiei, Simion Ștefan al Transilvaniei.

Vorbitorul mai afirmă despre cărţile românești care au văzut lumina tiparului între începutul secolului al XVIII-lea și prima jumătate al celui de al XX-lea (până la Biblia tradusă de Patriarhul Nicodim Munteanu, împreună cu preoţii Gala Galaction și Vasile Radu) că și-au înălţat prestigiul literar pe trainicul soclu al graiului din Biblia lui Șerban.

Spre finalul discursului său, ierarhul clujean trage concluzia că limba română, plămădită și dezvoltată în Biserică, este așezată la baza unităţii noastre naţionale. Pe de o parte instinctul nostru naţional a sprijinit dezvoltarea limbii, dar în același timp limba română a contribuit esenţial la transformarea instinctului naţional în adevărată conștiinţă de neam.

Expunerea făcută de Episcopul Nicolae Colan al Clujului la primirea ca membru titular în Academia Română face o trecere succintă prin istoria limbii române, subliniind în același timp rolul determinant pe care Biserica Ortodoxă l-a avut în procesul de dezvoltare și pătrundere a limbii noastre în uzul curent, în contextul istoric și cultural românesc.

Articol preluat din Revista Renașterea, Iunie 2016

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Mai multe din Eseu
Ce-ar fi fost dacă…? | Mircea Gelu Buta

Ce-ar fi fost dacă…? | Mircea Gelu Buta

În anul 1990, la puţină vreme după căderea regimului comunist, când Biserica naţională putea din nou să se manifeste liber şi să adune oamenii în comunitatea ei de iubire şi credinţă, au început să apară întrebări, inclusiv în presă, de genul „Ce s-ar fi întâmplat...

Viața Arhimandritului Cleopa Ilie

Viața Arhimandritului Cleopa Ilie

S-a născut în data de 10 aprilie 1912 la Sulița, județul Botoșani, fiind al cincilea copil din cei zece ai unei familii de ţărani harnici şi credincioşi. Părinţii săi, Alexandru şi Ana Ilie, l-au botezat cu numele de Constantin. După ce a urmat cursurile şcolii...

Viața Părintelui Nicolae Steinhardt

Viața Părintelui Nicolae Steinhardt

Nicolae Aurelian Steinhardt s-a născut în anul 1912, în comuna Pantelimon din Bucureşti, într-o familie de evrei. Clasele primare le-a urmat o parte acasă, o parte la Școala Clemenţa. La Liceul „Spiru Haret” a fost singurul dintre cei patru elevi israeliţi care nu a...

Să păstrăm credinţa deschisă | Mircea Gelu Buta

Să păstrăm credinţa deschisă | Mircea Gelu Buta

Cuvintele lui Isus Fiul lui Sirah vin dintr-o lume în care sănătatea, boala, viața și moartea, pacientul și medicul, omul și natura sunt vă zuțe într-o strânsă legătură: „Doctorului, pentru slujba lui, dă-i cinstirea ce i se cuvine,/ căci, și pe el, Domnul L-a făcut./...