Poate că n-ar fi rău să începem lectura pericopei de astăzi, având în vedere și câteva pasaje premergătoare ei. Bunăoară, în versetul 12 al capitolului 6, din care este extrasă aceasta, ni se spune că Iisus a ieșit la munte ca să se roage. Înainte de fiecare moment important al activității Sale, Mântuitorul își îngăduie răgazul câtorva clipe petrecute împreună cu Tatăl. E o firească intimitate, ce vine să aducă mărturie cu privire la puternica relație de paternitate, respectiv filiație, existentă între Ei. De obieci, se urcă la înălțime, pe un munte și se retrage. Vrea Să nu fie tulburat și arată, cel puțin în chip simbolic, prin aceea că, de fiecare dată când vorbește cu Părintele „urcă”, faptul că rugăciunea înseamnă înălțare, suiș deasupra povârnișurilor acestei lumi.

Prin dialogul cu Tatăl, are parte de sfat. Se încarcă de energie, pe care vine apoi să o reverse asupra întregii lumi. Așa va face și acum, când va urma o zi încărcată. De-altminteri, pasajul evanghelic al iubirii vrăjmașilor, la care suntem chemați să medităm astăzi, reprezintă doar un mic moment al zilei.

Interesantă este și imaginea acestei bucle de timp. Începe cu o urcare și e continuată de alta. Odată ce El însuși a urcat, îi urcă pe ucenici la El și îi alege pe cei doisprezece. Apoi, împreună cu aceștia, făcându-se lor pildă, coboară spre a propovădui. Dacă aleșii sunt urcați, înspre lume, Dumnezeu însuși se coboară, spre a semăna cuvântul cel dătător de viață în inima mulțimilor.

Mai există un aspect important ce precede vorbirea Maestrului. Înainte de a se adresa urechilor, se adresează inimilor mulțimii. Vindecă bolnavii. Unii consideră acest aspect o formă de captatio benevolensis, alții o văd ca o formă de pregătire aperceptivă, alții o iau ca pe un mod de a zice că Hristos transmite un mesaj sinestezic.

Fericirile – un text cu mesaj social?

Odată săvârșite vindecările, Mântuitorul vorbește. Pe coarnele Hatinului, într-un peisaj natural ce aproape că-l surclasează pe cel din Evanghelia duminicii trecute, se adresează mulțimilor. De această dată, nu se ceartă cu fariseii, ci transmite gânduri pline de nădejde. Cel puțin în prima parte. Începe prin a vorbi despre fericire și despre modul în care poate fi ea ipostaziată. Spre deosebire de Matei, care are în vedere doar partea plină a paharului, Luca ține să aducă în atenție și „vaiu-ile”, arătând prin aceasta că vorbitorul se folosește de câteva antiteze pentru a crea o imagine cu puternic impact emoțional.

Într-o logică care cu siguranță va inspira mai târziu scriitori precum Tudor Arghezi, arată că fericirea nu ține atât de mult de realitățile mundane, ci de starea sufletului. Ulterior, prin „vai-uri”, chiar insistă asupra faptului că un anume statut social prost înțeles poate duce la pierzanie.

Varianta lucanică a fericirilor are, așadar, un mesaj social. Hristos propune însă, aici, o recalibrare a înțelegeri lumii și mersului ei, pornind de la punerea corectă a accentelor. În plus, arată că starea de aici, de pe pământ este una de tranziție, având un rol pregătitor. Și mai arată că ceea ce propovăduiește El se împlinește plenar într-o realitate viitoare.

Etica socială a Evangheliei

Adevăratul conținut social al pericopei începe odată cu versetul al douăzeci și șaptelea. Etica iubirii, norma fundamentală și criteriul definitoriu al existenței umane, e ridicată pe piedestal. Hristos arată că adevărata ei împlinire se realizează odată cu trăirea ei la nivelul paroxismului, adică cu îndreptarea ei înspre vrăjmaș. Apoi, merge înspre câteva exemple concrete, spre a nu fi acuzat de auditoriu de propovăduirea unui mesaj prea abstract.

Cum poți să-ți iubești vrăjmașii?

„Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce vă fac necazuri.”

Versetul al douăzeci și optulea vine să inaugureze un discurs rostit în forță. Motivațional, s-ar putea spune. Dacă binecuvântarea celor apropiați, a căror prezență lasă o plăcută amprentă în sufletele noastre e un fapt firesc în inima oricărui om, fie că a suferit sau nu, strămutări de conștiință, cea a vrăjmașilor ni se oprește adesea în gât. Cere exercițiu. Spre asta îndeamnă Hristos. Mai târziu, dinspre sfera spiritualului, merge și înspre gesturi palpabile, căci doar e vorba de un mesaj social: suportarea oprimării de orice fel și a agresiunii sunt părți practice, pași înspre atingerea iubirii vrăjmașilor. Oferirea cu dragă inimă și fără nădejdea de a primi înapoi, reprezintă și ea un adevărat act cu valoare preliminară iubirii vrăjmașilor. Cu alte cuvinte: milostenia. Sinceră, pornită din inimă și lipsită de formalism, nefăcută la normă.

Etica reciprocității

Pentru o bună desfășurare a relațiilor din societate, Mântuitorul vine să arate că e nevoie de urmarea modelului divin. În ce sens? În relația cu omul, Dumnezeu face mereu primul pas. În baza disponibilității și a dragostei Lui, suntem capabili să-L cunoaștem, să ne împărtășim de dragostea Lui și avem model înspre ce să facem în relația cu ceilalți. Așa este chemat să facă și omul: să îndrepte spre ceilalți, ceea ce ar dori să se îndrepte înspre el. Să cultive o dragoste dezinteresată și neprihănită, conștient fiind că și înspre El se îndreaptă aceleași lucruri, nu de oriunde, ci de sus!

În acest sens, arată că un bun creștin trebuie să depășească bariera iubirii maracte de feed-back. Acel lucru e specific legii naturale. E sădit în firea oricărui om și se regăsește, drept parte a codului etic al fiecărei religii. Creștinul e chemat să devină parte a unei caste elitare. E chemat să iubească prin toți porii ființei și fără deosebire, întreaga creație. Să vadă în fiecare semen al său, fie el aproape sau vrăjmaș, chipul lui Dumnezeu, sădit în el la creație. De acolo, nevoia de iubire, ce nu se împlinește altfel, decât prin jertftă și nu poate fi trăită altfel, decât la superlativ.

Motivația supremă, se găsește în paragraful final: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv”. (Luca 6, 36).