Omul și dorința de a fi erou

de | mai 28, 2020 | Eseu

„Care este diferența dintre un erou și un laș? Amândoi se simt exact la fel în interior: amândoi se tem de moarte, amândoi se tem că vor fi răniți. Singura diferență dintre cei doi se rezumă la ce anume fac ei. Omul laș refuză să înfrunte ceea ce are de înfruntat. Eroul este mai disciplinat. El își alungă acele sentimente de nesiguranță și face ceea ce trebuie făcut. În interior ei se simt la fel, dar ceea ce face îl definește pe erou și ceea ce NU face, îl definește pe laș”. Constantine D’Amato

Înălţarea Domnului este şi ziua de pomenire a eroilor neamului, este, pentru români, o sărbătoare națională în care ne amintim de bărbații și femeile care au murit în timp ce serveau în forțele armate. România a fost prima țară care îi comemorează în aceeași zi pe eroii străini și pe cei români. Această dată a fost stabilită ca urmare a Tratatul de la Versailles din 1919 unde țările beligerante s-au obligat, prin semnarea tratatului, la întreținerea mormintelor ostașilor îngropați pe teritoriile statelor respective, precum și a monumentelor comemorative de război dedicate acestora.

În această zi, în toate bisericile din țară și străinătate se face pomenirea tuturor eroilor români căzuți de-a lungul veacurilor pe toate câmpurile de luptă pentru credință, libertate, dreptate și pentru apărarea țării și întregirea neamului.

*

Suntem în plin secol 21, în care căutarea progresului, a bunăstării, a acumulării, a devenit principala preocupare a omului, în detrimentul dragostei, datoriei, responsabilității. Acum, mai mult ca altădată, este necesar să medităm la sensul acestui cuvânt: erou.

Din păcate, una din florile care cresc rar în grădina umanității este aceea a recunoștinței. Ne place să ne bucurăm de frumusețile care ne înconjoară, gândindu-ne de prea puține ori, sau chiar deloc, la faptul că pentru ca noi să ne putem bucura de existența lor, cineva a trebuit să dea literlamente tot ce a avut, chiar și propria viață, chiar dacă acet lucru poate nu i-a fost pe plac. Câți dintre noi, bărbații de azi, înțelegem ce înseamnă să îți faci un bagaj minim, cu inima strânsă de durere, încercând să nu îți arăți frica în fața membrilor familiei tale, pe care sunt șanse mari să nu îi mai vezi? Câți dintre cei care își măsoară azi „curajul” închipuit, înțeleg într-adevăr însemnătatea reală a acestei virtuți?

Cei dintre dumneavoastră care sunteți de vârsta mea de exemplu, ați avut poate privilegiul de a cunoaște personal bunici sau unchi care au trecut prin ororile unui război. Unii le-am ascultat fascinați poveștile încărcate de durere – cum au fost nevoiți să-și părăsească familia brusc în voia sorții, să plece pe teritoriu străin, să folosească o armă împotriva unui alt om sau să îndure dureri de nedescris în urma rănilor primite – totul pentru a salva lucruri pe care noi astăzi ne simțim îndreptățiți să le stăpânim și a căror valoare reală nu o înțelegem. Bunicii noștrii, cei care au avut norocul să se întoarcă, s-au întors zdrobiți, cu rănile fizice cicatrizate, dar cu răni interioare care nu s-au mai vindecat pe deplin niciodată, mulți refuzând să vorbească despre ceea ce au văzut… Cât despre soții sau soțiile, tații sau mamele pe care familia i-a așteptat dar care nu s-au mai întors niciodată, nu au avut parte nici măcar de cinstea ca rămășițele lor pământești să le fie aduse spre odihnă în pământul pe care l-au purtat în suflet zilnic și unde și-au dorit cu disperare să se întoarcă, chiar și dacă nu ar putea face acest lucru pe propriile pricioare.        Mie însumi, care mi-am trăit o importantă parte a vieții în cartierul clujean Someșeni, mi s-a întâmplat de multe ori să zăbovesc de pildă în fața mormântului aviatorului Traian Dârjan, căzut la datorie la doar 24 de ani (eu la 24 de ani nici nu înțelegeam bine viața și poate că nu o înțeleg bine nici azi la 32…). Se spune că după moartea sa, camarazii săi au găsit prin lucrurile lui o notiță pe care tânărul aviator scrisese: „Oriunde voi cădea în luptă, în orice țară, rog pe camarazii mei să-mi ducă corpul neînsuflețit și să-l înmormânteze în satul meu natal, Someșeni, județul Cluj, să fiu aproape de mama”.

În fața mormintelor eroilor, trebuie să pășești cu grijă, fără să faci prea mult zgomot și să înțelegi că eroismul în sine, este o virtute transformatoare, a cărei formă se schimbă în funcție de om și de împrejurare și care virtute se accesează prin una și aceeași cheie: RESPONSABILITATEA.

Eroii care și-au dat viața pentru ca eu să am totul…și-au încheiat misiunea cu succes. S-a terminat totul? Punem totul de-o parte, pe o pagină dintr-o carte de istorie oarecare și ne bucurăm acum de viață, pentru că tot greul a trecut? Nouă atâta ne rămâne de făcut, să ne bucurăm pur și simplu?

Nici vorbă!

Și eu, și tu, și noi toți suntem chemați să fim eroi. Suntem chemați să înțelegem că adevărata cinste pe care trebuie să o aducem celor buni de dinainte, este aceea de a le urma exemplul. Noi trebuie să cunoaștem ce au făcut, care a fost prețul plătit de ei, și să ducem o viață onorabilă și responsabilă care să-i bucure acolo unde sunt. În fond, pentru părinte de exemplu, poate cea mai mare bucurie a vieții este aceea de a ști că propriul său copil pășește conștient pe calea cea bună, care îl va îmbogăți sufletește și va îmbunătăți lumea în care trăiește.

Noi suntem chemați să devenim eroi în societatea în care trăim fiecare dragii mei și facem acest lucru prin jertfă de sine! Ni se cere (și trebuie) să înțelegem că nu suntem proprietari ci mai degrabă administratori peste lumea în care trăim, că mai importantă decât acumularea de bunuri este buna întrebuințare a acestora, că în cele din urmă atenția noastră trebuie îndreptată înspre aproapele nostru și nu înspre cum anume putem noi profita de pe urma lui!

Sărbătoarea de astăzi, a Înălțării Domnului, ar trebui să ne facă să înțelegem că eroismul este o calitate a sufletului. Ar trebui să medităm la faptul că Hristos a făcut totul pentru noi, s-a înălțat apoi la cer și, asigurându-ne că nu ne-a părăsit, se așteaptă totuși ca noi să muncim acum. Se așteaptă ca noi să punem în practică tot ceea ce ne-a învățat, să înțelegem și să înmulțim exemplul pe care El ni l-a dat, cât se poate de eroic, acceptând să moară, aceasta fiind calea cea bună, cea dreaptă, cea necesară rânduită de Dumnezeu.

Ziua de azi dragii mei trebuie să fie și una în care să ne amintim de eroii creștinătății, de cei care au fost umiliți, zdrobiți, batjocoriți, uciși, pentru ca eu și tu să ne putem face cruce liniștiți ori de câte ori trecem prin dreptul bisericii. Este o zi bună, potrivită, să ne amintim de cei care au intrat oarecând în luptă cu cel mai înfricoșător adversar al omului – propria sa persoană – și au învins, s-au depășit pe ei înșiși și au întins apoi o mână de ajutor celorlalți.

Noi vrem să fim eroi… Lăudabil! Începem chiar acum, luând în mână „sabia” care ne va ajuta în această luptă: responsabilitatea.

Să întrebăm un erou ce anume face el atât de…deosebit? Sunt șanse mici că vom primi un răspuns satisfăcător, în primul rând pentru că, în smerenie și curăție de cuget fiind, eroul nici măcar el însuși nu știe ce anume face atât de deosebit. Defapt, poate că nici nu îl vom întâlni pentru a-l întreba acest lucru, pentru că eroul nu este aici. Eroul nu stă locului aici, teoretizând. El se află deja în plină luptă. Poate că doarme pe un pat de campanie visând la familia lui și la o lume mai dreaptă în care să trăiască cei dragi ai lui. Poate că eroul stă îngrijorat la capul unui bolnav și poate că nu a dormit de 3 zile, întrebându-se cum să îl salveze pe omul respectiv. Poate că eroul s-a trezit de dimineață, și-a îngrijit copiii și chiar acum, în timp ce noi stăm de vorbă, el face tot ce poate mai bine la locul de muncă, nu de dragul lui, ci de dragul celor dragi ai lui care au nevoie de jertfa lui și care au nevoie de exemplul lui. Poate că, dragii mei, eroul cu care noi vrem să stăm de vorbă acum, încărcat de problemele sufletești ale semenilor săi, tocmai îngenunchiază în fața Sfintei Mese, cerând îndurare de la Dumnezeu și încă o șansă, așa cum a făcut-o și ieri pentru ceilalți și așa cum o va face și mâine, indiferent de ce sau de cine i se va pune în față, pentru că, într-adevăr, „ceea ce face îl definește pe erou și ceea ce NU face, îl definește pe laș”!


Foto: Darius Echim / radiorenasterea.ro

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/emil-metea/" target="_self">Emil Metea</a>

Emil Metea

Absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă, realizatorul emisiunii „Filmul săptămânii”.

Ultimele articole

Episcopul Grigorie Leu

Episcopul Grigorie Leu

Născut la data de 2 mai a anului 1881 în localitatea Țuțcani din județul Covurlui (aflată astăzi în județul Vaslui), într-o familie preoțească, viitorul ierarh va studia la seminariile ortodoxe din Roman și Iași. Va fi hirotonit preot pentru comuna Oancea din județul...

Mai multe din Eseu
Sărbătoarea Sfintei Cruci și iconografia ei

Sărbătoarea Sfintei Cruci și iconografia ei

Instituită în veacul al IV-lea, această sărbătoare celebra la origini ridicarea Bisericii Învierii de la Ierusalim de către Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Către anul 347, însuşi Sfântul Chiril al Ierusalimului menţiona faptul că în întreaga lume existau deja...

Fără iubire nu există iertare, există compromisuri

Fără iubire nu există iertare, există compromisuri

Că și cuvântul ăsta, iertare, prea l-am făcut praf, l-am eviscerat și l-am umplut ca pe gogoșari, etimologie regresivă, asta am făcut. ”L-am iertat, părinte, l-am iertat, viața merge înainte!”N-ai iertat nimic, asta-i vrăjeală. Ai făcut compromisuri, n-ai iertat....

Nevoia de icoană sau întoarcerea la icoană

Nevoia de icoană sau întoarcerea la icoană

Poate mai mult decât oricând, acum e nevoie de întoarcerea la icoană. Obiect de cult și de închinare sau de cinstire cu profunde implicații telogico-dogmatice, icoana este în același timp obiect cu valențe sacre, dar și estetico-artistice. Implicațiile simbolice pe...