Părintele Arsenie Papacioc și misterul „veșniciei într-o clipă”

Despre Părintele Arsenie Papacioc, Ioan Ianolide mărturisea într-o agrăire de sinaxar: „Ieromonahul Arsenie: mărunt, slab, ager şi viu, mare duhovnic, om fără compromisuri. Micul cel mare. S-a călugărit din vocaţie. Suflet şi trup feciorelnic, caracter integru. Energie necurmată şi imensă putere de iubire. Om de luptă şi sacrificiu. Conştiinţă şi capacitate misionară. A făcut prozeliţi înainte şi după ce a depus votul monahal. S-a zbătut să impună adevărata conştiinţă creştinilor şi a reuşit. Luptător încercat, el spunea: Noi înfruntăm pe atei la ei acasă. Este un far al lui Hristos”[1]. Și nu este unica descriere în acești termeni. Cei care ajungeau în preajma lui erau copleșiți de starea sa de așezare, de adâncimea vorbelor, de privirea limpede, de glasul neprefăcut și de căldura inimii. Nimic comercial, nimic excepțional, fără pretenții și, totuși, fascinant prin înfățișarea patericală și dragostea sa paternă vizibilă și accesibilă de departe. Om firesc prin comportament, cu dor de cele înalte și cu dârzenie într-ale credinței.

Mănăstirea Techirghiol este legată de prezența sa pentru decenii. Și în cazul acestei geografii Dumnezeu lucrează în stilu-I propriu. Deși cu gândul de a fi izolat, prin prezența sa aici, acest loc devine topos vizibil al întâlnirii dintre om și Dumnezeu. Și acest lucru, pentru că, stând în fața unui părinte duhovnicesc de un asemenea calibru, nici nu mai știi bine ce e omenesc și ce e dumnezeiesc. Locul devine subțire și legătura cu cerul mult mai evidentă. Și acest lucru se întâmplă atât în viață, cât și în moarte. Căci și după plecarea în eternitate, mormântul său devine scară către veșnicia „ascunsă într-o clipă”, de rugăciune, adăugăm noi.

Se naște în ținutul Bărăganului, în zi de Sfântă Mărie, 15 august 1914, într-o familie de aromâni veniți din părțile Macedoniei. Este numit „pruncul din raiul ciobanilor”, exprimându-se apartenența cu „prerogative monahale” anticipatorii – ocupație cu predispoziție către viața contemplativă. Delicatețea și dragostea i-au fost însușiri definitorii din anii de început, alături de capacitatea de a ierta, până la capătul vieții pământești. În fața uciderii unui frate de-al său a fost capabil să ofere iertarea, înțelegând că răzbunarea nu e de la Dumnezeu. Era vorba aici de „lărgirea inimii”, care îl scoate pe om din spațiul existenței orizontale și-l deschide generos către infinitul dumnezeirii.

Tânărul Anghel, Monahul Arsenie mai târziu, a nutrit un permanent dor de Dumnezeu și a manifestat o încredere nezdruncinată în reînvierea neamului românesc. Motiv pentru care s-a și înscris în Mișcarea Legionară. Pentru această apartenență a fost condamnat la închisoare de către regimul antonescian. Detenția a reprezentat „o topitoare” din care va ieși schimbat definitiv printr-o evidentă lucrare a harului. Aici are parte de o experiență a Împărăției trăită aievea, timpul și spațiul „se topeau la marginea veșniciei”. Calea de acum era clară – monahismul, singura variantă de împlinire a dorului după viața trăită din plin: „Pentru că Dumnezeu ne vrea cu orice preț pentru El. La mănăstire se vine cu dor mare, o nebunie pentru Hristos, o dorință de a te răstigni împreună cu El, răbdând orice pentru a ajunge să îi iubești pe toți[2].

Intră în viața monahală la Mănăstirea Cozia în anul 1947. Primește ascultarea de paraclisier și profesor la școala ce funcționa în cadrul mănăstirii. Din pricina perspectivei sale vădit religioase a trebuit să demisioneze și au urmat ani de peregrinări prin diverse mănăstiri – Cioclovina, Sihăstria, Antim sau Slatina, unde era stareț Părintele Cleopa Ilie. Acestuia din urmă, Părintele Arsenie i-a purtat mereu o evlavie sinceră pe tot parcursul vieții. Înfrățirea cu natura și cu întreaga omenire deveneau acum înțelesul cel mai adânc al monahismului.

A doua arestare se va întâmpla la Mănăstirea Slatina, în noaptea de 13-14 iunie 1958. Misiunea spirituală care se realiza acolo era lecturată de regimul opresiv drept un pericol de luat în seamă. Pentru călugărul Arsenie, chilia mănăstirii devenea acum chilia închisorii, pe linia etimologiei comune și a unui ethos în consecință. Singurătatea, lupta, rugăciunea și slujirea monahală, în general, căpătau acum o conotație carcerală. Crucea devenea o realitate prezentă și inaugurarea unei vieți trăite la intensitate maximă. De data aceasta vina sa era participarea la mișcarea Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim. Nu era vorba acolo de încercarea de a răsturna regimul, ci de schimbarea lăuntrică, mult mai de preț în ierarhia vieții spirituale. Idealul de acum nu mai era aflarea unui adevăr lumesc, ci perpetuarea întâlnirii cu Adevărul-Hristos, tainice, adevărate și cât pentru o viață.

Deși torturat și cu perspectiva morții mereu prezente în față, reușește să transforme răstignirea sa în sursă de iertare – „ O, Hristoase, care te rogi pentru cei ce te răstignesc și-i răstignești pe cei ce te iubesc!” Suferința, asumată din perspectiva unui Dumnezeu răstignit, îi devine foc curățitor pentru toată ura și păcatul răspândit în lume. Temnițele de la Aiud și Jilava i-au devenit loc de nevoință timp de șase ani. Acest răstimp a însemnat „a învăța iubirea și încrederea în Dumnezeu”. Lecția cea mai de preț a fost faptul că până și răul și întunericul au un sfârșit, pentru că dragostea și lumina sunt atotputernice și inepuizabile. Paradoxal, adevărata libertate a fost trăită acolo, între ziduri și în lanțuri. Și asta pentru că viața spirituală dinăuntru le dădea aripi. Duhul era singura sursă de libertate într-o țară care ea însăși se transformase într-un gulag și Acesta îi făcea tot mai ușori, tot mai transparenți pentru eternitate.

Va fi eliberat în anul 1964 și, după câteva staționări în diverse parohii de mir, Patriarhul Iustinian îl numește duhovnic la Mănăstirea Techirghiol. A început să facă ceea ce a făcut toată viața, să spovedească și să vorbească cu sensibilitatea-i specifică. Prezenta o spiritualitate optimistă exprimată la maximum de această axiomă: „în materie de mântuire nu există timp, există veșnicie. Orice clipă poate fi un timp și orice suspinare poate fi o rugăciune… Nimic nu este pierdut, atâta vreme cât sufletul nu abdică, capul se ridică din nou, iar credința este în picioare. Iubește și ai încredere în Dumnezeu”.

Anul 1989 a însemnat pentru el o dovadă a izbânzii luminii, un strigăt de bucurie, „o revoluție plină de har”. Cu sufletul mereu tânăr și cu inima zvâcnind de viață, a fost mereu aproape de tineri, încurajându-i în zborul lor. Suferințele până la limită în decursul timpului au reprezentat tot atâtea exerciții de invitație la moarte, astfel încât plecarea sa, în ziua de 19 iulie 2011, a însemnat rezolvarea acestora în lumina veșniciei pe care a proclamat-o mereu. Moartea a murit și viața sa a început să inunde lumea cu putere.

Dacă ar fi să sintetizăm trecerea sa prin istorie, socotesc că trei sunt direcțiile evidente și definitorii – dorul după Dumnezeu și tinerețea perpetuă, simplitatea și firescul vieții, iubirea și încrederea în Dumnezeu și în omul de lângă. Aceste trei principii, conținut al filosofiei sale de viață, l-au făcut să străbată istoria, să-și sfințească viața, trăind la întretăierea dintre pământ și cer, dintre timp și veșnicie, dintre lume și Împărăție. Viața poate fi o tindă a raiului, atât timp cât e însoțită și garantată de dragoste. În felul acesta totul se transformă în dar, iar darul face cât Împărăția… ca „veșnicie ascunsă într-o clipă”.


[1] Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, p. 328.

[2] Cristian Curte, Mari duhovnici: Părintele Arsenie Papacioc, http://www.formula-as.ro/2011/958/spiritualitate-39/mari-duhovnici-parintele-arsenie-papacioc-13450, 5 mai 2019.

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/psbenedict/" target="_self">Episcopul Benedict</a>

Episcopul Benedict

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
Charlotte Brontë – autoarea romanului englez  ,, Jane Eyre”

Charlotte Brontë – autoarea romanului englez ,, Jane Eyre”

Romancieră și poetă engleză, sora mai mare a celorlalte două scriitoare: Emily Brontë și Anne Brontë. Charlotte Brontë, care obișnuia să folosească pseudonimul de Currer Bell, este cunoscută pentru cartea ei Jane Eyre, unul dintre cele mai...

Carol I al României – monarhul model

Carol I al României – monarhul model

Carol I a fost Principe și mai apoi rege al României. A fost un om cu un spirit nobil ieșit din comun. Viața sa, parcă e desprinsă dintr-un basm. Datorită educației înalte și a sufletului său nobil a reușit să ridice țara la culmi nemaiîntâlnite până atunci. Carol I...

Anghel Saligny – un inginer cu viziune modernă

Anghel Saligny – un inginer cu viziune modernă

Academician, inginer constructor, ministru și pedagog român, este considerat unul dintre pionierii tehnicii mondiale în proiectarea și construcția podurilor și silozurilor cu structură metalică, respectiv de beton armat, unul dintre întemeietorii ingineriei românești....

George Hitchings – erou al progresului medical

George Hitchings – erou al progresului medical

În decursul istoriei, oamenii au descoperit tratamente noi prin încercări și eșecuri. Un proces care însemna că până se ajungea la o descoperire, mulți oameni mureau. George Hitchings a încercat să înlăture această incertitudine. Împreună cu colega sa de laborator...

Élisabeth Vigée Le Brun – portretista regilor

Élisabeth Vigée Le Brun – portretista regilor

Élisabeth Vigée Le Brun este o pictoriță extrem de talentată. A început să realizeze portrete de la o vârstă fragedă. Lucrările ei erau impresionante și înainte de a absolvi Academia de Arte. După absolvire, popularitatea ei a crescut tot mai mult, încât a ajuns să...

Leonardo da Vinci – spirit universalist

Leonardo da Vinci – spirit universalist

Unul dintre cei mai de seamă reprezentanți al Renașterii din perioada de apogeu a acesteia. Spirit universalist: pictor, sculptor, arhitect, muzician, inginer, inventator, anatomist, geolog, cartograf, botanist și scriitor. Este considerat adesea cel mai de seamă...