Părintele Damian de Molokai, „martirul dragostei” | Episcopul Benedict Bistrițeanul

La șase luni după sosirea sa în Kalawao, Părintele Damian de Veuster afirma: „Mă fac lepros cu leproșii ca să îi câștig pe toţi pentru Iisus Hristos. De aceea, în predica mea, zic noi, leproșii, nu fraţii mei”. Această afirmaţie descrie limpede „metodologia” de lucru a unuia dintre marii misionari ai secolului al XIX-lea din spaţiul apusean. Personalitatea sa poate fi privită din diverse perspective, poate fi un erou sau un martir, poate fi un predicator sau un misionar în apostolatul social. Dar, mai mult decât orice, el este icoana dragostei lui Hristos, „Fratele cel mare”, întrupată aievea în „fraţii Săi prea mici”. Crucea dragostei lui Hristos este prezentă, așa cum el însuși se exprimă, „într-o cruce specială – lepra”, ca și blestem, dar și ca mijloc de mântuire.

Iosif de Veuster, după numele de botez, se naște la Tremelo, în Belgia, în ziua de 3 ianuarie 1840, într-o familie de catolici simpli, dar practicanţi. Simte de devreme atracţie faţă de vocaţia sacerdotală și îi urmează fratelui său, Auguste, adăugându-se Congregaţiei „Preoţilor Preasfintei Inimi a lui Iisus și a Sfintei Maria”, în ciuda opoziţiei tatălui său. Structura sa interioară nu îl recomanda drept un studios, ci, mai degrabă, un spirit contemplativ. Trei sunt principiile după care își coordonează perioada de formare, scrijelite pe banca de studiu, „tăcere, reculegere, rugăciune”. Depune voturile monahale pe când împlinește 20 de ani, în ziua de 7 octombrie 1860, luându-și numele de Damian.

Curând după acest moment, Congregaţia este solicitată să ofere preoţi misionari în insulele din Arhipelagul Hawai. Fratele său cel mare, Auguste, este printre primii șase aleși. La scurt timp, însă, acesta se îmbolnăvește și, în locul său, pleacă Damian. Ajunge în Honolulu, încă nehirotonit, în ziua de 19 martie 1864. Două luni mai târziu este hirotonit preot de către Episcopul Louis Desire Maigret, păstorul misiunilor catolice din Hawai. Devine misionar în Big Island, unde întâlnește pentru prima dată leproși. Din pricina unor preconcepţii vechi, care vedeau lepra drept o pedeapsă divină directă pentru păcate, în interiorul unei morale de nuanţă juridică, bolnavii erau pur și simplu izolaţi, în condiţii mizere, într-un loc destinat numai lor – insula Molokai. Cu sentimentul unei chemări speciale și directe, se pregătește în acest domeniu medical, în așa fel încât să devină preot slujitor pentru aceste comunităţi chinuite.

Decizia sa, confirmată în cele de urmă de Episcopul Maigret, îl face ca, la 10 mai 1873, să ajungă pe insulă. El va deveni, ceea ce în duh profetic a fost afirmat de Episcopul Maigret, „părinte, și unul dintre ei, care va trăi și va muri cu ei”. Condiţiile de viaţă, îngrijirea medicală, dincolo de suferinţa bolii și starea de izolare, făceau misiunea sa foarte dificilă. Peste 800 de persoane trăiau fără speranţă și fără lege: medicamente puţine, consum excesiv de alcool din dorinţa de muri mai ușor, cadavre aruncate la întâmplare, fără vreun ritual de înmormântare. În acest peisaj tulburător, Părintele Damian încearcă să trăiască Evanghelia și să o ilustreze în slujirea sa. Caută soluţii edilitare și morale la toate aceste situaţii: construiește adăposturi pentru bolnavi, luptă împotriva abuzurilor, consumului de alcool, creează condiţii demne de înmormântare și alege un loc pentru cimitir – „Grădina morţilor”. Dar dificultatea misiunii sale consta mai ales în însoţirea spirituală a bolnavilor, cu precădere a celor supăraţi pe Dumnezeu, care nu își puteau accepta suferinţa. Devine una cu ei, împarte totul cu ei, și, în felul acesta, le câștigă încrederea, dar se găsește și tot mai aproape de contractarea bolii. „Mă fac lepros pentru leproşi ca să-i câştig pe toţi pentru Hristos”, îi scrie fratelui său.

Lucrarea sa este recunoscută în întreaga insulă, iar renumele său se răspândește în lumea întreagă. De aceea, primește numeroase scrisori de încurajare și numeroase daruri, care, toate, veneau către „Damian și leproșii săi”. Din nefericire , notorietatea sa nu convenea unora dintre liderii insulei, unor misionari protestanţi, care se simţeau concurenţi, ba chiar și unor lideri ai Bisericii sale – Episcopului Hermann Koeckemann, succesorul Episcopului Maigret, precum şi provincialului Congregaţiei din care făcea parte, preotului Leonard Fouesnel. O serie de minciuni și acuze nejustificate încercau să îl deturneze din misiunea sa de slujire. Cea mai gravă acuză, din punct de vedere spiritual, se referea la presupusa sa dorinţă de faimă, dublată de acuza de imoralitate. Această ultimă acuză a fost întărită de contractarea leprei, interpretată drept dovadă limpede a pedepsei divine asupra sa.

În ciuda realităţii dificile, părintele Damian își continuă slujirea socială. Centrul era tot mai bine organizat. Anul 1888 înseamnă sosirea unor surori franciscane din Syracuse, New York, animate de Sora Marianne Cope. Prezenţa acestora va reprezenta garanţia că lucrarea lui va continua și că Dumnezeu vrea acest lucru.

Suferinţele creșteau, dar răbdarea și nădejdea sporeau odată cu ele. Fără să reclame atitudinea nepotrivită a superiorilor săi, fără resentimente sau dorinţă de răzbunare, își trăiește suferinţa ca pe o experienţă de apropiere faţă de Dumnezeu și faţă de fraţii săi leproși. De aceea și petrece timp îndelungat în „Grădina morţilor”, alături de cei mulţi pe care îi asistase și care acum se odihneau acolo. Rugăciunea canonică îi era tovarăș în drumul suferinţei și a prefacerii sale pământești. Înainte de moarte, două momente merită să fi e rememorate – spovedania generală și un examen medical care să îi confirme boala de care suferea, și nu de vreo altă boală venerică, precum sifilisul, înlăturând orice acuză de imoralitate, pe care unii i-ar fi putut-o aduce.

Trece în eternitate în ziua de 15 aprilie 1889. Vestea aceasta aduce cu sine atât creșterea faimei, cât și contextul unor noi încercări de a-l denigra. În 1936, rămăşiţele sale pământeşti vor fi transferate la Louvain, în Belgia, și îngropate în cripta bisericii Congregaţiei Preasfintelor Inimi. Părintele Damian este beatificat în 1995 de Papa Ioan Paul al II-lea şi canonizat în 2009 de Papa Benedict al XVI-lea. Din pricina slujirii sale, este socotit patronul spiritual al celor bolnavi de lepră, AIDS sau HIV și a celor expulzaţi la marginea societăţii.

Pornind de la biografi a acestui misionar, întrebarea de căpătâi se poate exprima astfel – „Alegi să te atingi sau să te izolezi?” De fapt, această interogaţie reiterează o posibilitate de alegere permanentă – îţi dorești o viaţă comodă, departe de suferinţă, ferită de pericole, atunci nu „te atingi”; sau, cealaltă variantă, nu mai ţii cont de nici unul din aceste aspecte și plonjezi în mijlocul suferinţei, al dezordinii, al mizeriei, la marginea lumii, la marginea vieţii. Raţional nu există nici un fel de justificare pentru a doua variantă. Și totuși, ea poate exista și, deși într-o totală nebunie pentru omul „cuminte”, fascinează și seduce. Pentru că se înscrie în „metodologia” proclamată de Hristos și Evanghelia Sa – pierderea până și a sufletului de dragul (C) celuilalt (Matei 16,25). Cine se așează în inima lumii și trăiește drama lumii, atât lăuntric, cât și exterior, se aseamănă bine lui Hristos și devine, în consecinţă, lucrător faţă de „fraţii Săi prea mici”.

În același timp, co(m)pătimirea cu cei în suferinţă este și singura „metodă” prin care poţi să spui ceva, cu adevărat teologic, despre suferinţă și despre locul lui Dumnezeu în această „petrecere”. Cel care co(m)pătimește își asumă deodată atât rolul fratelui, cât și rolul părintelui, în stare să participe la suferinţa celuilalt, dar și să ofere mângâiere, siguranţă și soluţii foarte concrete (Matei 25; Iacov 2, 15-16). Părintele Damian a ales, ca urmare a chemării sale, deloc confortabile, ba chiar strivitoare, dar și cu rezultate peste limita așteptării, vizibile, dar, mai ales, lăuntrice. Drumul îi era foarte limpede, deși nu ușor. A ales, fără să dea înapoi, fără să ezite sau să regrete. Misiunea sa de acum era să „risipească” dragoste, să „se risipească”, ba chiar să se piardă pentru și de dragul celorlalţi.

Se poate afirma limpede că Părintele Damian „nu doar i-a îngrijit pe bolnavi, ci le-a redat demnitatea umană și respectul de sine, făcându-le cunoscută responsabilitatea lor. Disperarea și auto-neglijarea apar de multe ori la pacienţii cu boli terminale – cu atât mai mult la cei bolnavi de lepră, părăsiţi. Cei care suferă de boli au nevoie, pe lângă îngrijire medicală, și de contactul uman și de prietenie. Împreună cu prietenii săi bolnavi, Părintele Damian a intrat în lupta împotriva lipsei de sens, a goliciunii și a disperării. S-a asigurat că aceștia nu și-au a irosit viaţa supunându-se nelucrării, beţiei și unui stil de viaţă fără restricţii. Dacă era necesar, putea deveni foarte irascibil. Dar le-a oferit și alternative: i-a învăţat să aibă mai multă grijă de ei înșiși și de ceilalţi. I-a împăcat, nu numai unul cu altul, ci și cu Dumnezeu. Prin lucrarea sa pastorală, predicile sale, liturghiile pe care le-a săvârșit, și tainele administrate, i-a învăţat pe păstoriţi că fiecare dintre ei este valoros în ochii lui Dumnezeu. De asemenea, i-a învăţat că viaţa nu se sfârșește odată cu moartea, lucru care a dat sens vieţii, dar și morţii lor[1].

Părintele Damian de Molokai a devenit „slujitorul iubirii”…

[1] The Spirit of Father Damien by Jan De Volder, San Francisco, Ignatius Press 2010, p. 229

Articol publicat în Revista Renașterea, februarie 2018

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/psbenedict/" target="_self">Episcopul Benedict</a>

Episcopul Benedict

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
Mai multe din Biografii
„Vlădica Nicolae s-a mutat în străbuni” | Corneliu Coposu

„Vlădica Nicolae s-a mutat în străbuni” | Corneliu Coposu

Text apărut în ziarul Ardealul, Bucureşti, Anul I, nr. 5, 16 martie 1941, p. 10. Zi mohorâtă de doliu. Steaguri cernite străjuiesc în oraşul troienit. Viers jalnic de clopote, viers de durere, străbate văzduhul răscolit de viscol întârziat, împletindu-şi neagra solie,...