Puterea mijlocitoare a Maicii Domnului. O perspectivă cultic-biblică | Pr. Stelian Tofană

de Eseu

Troparul sărbătorii „Adormirea Maicii Domnului” exprimă o multitudine de adevăruri de credință referitoare la prea-cinstirea sau la venerarea Maicii Sfinte. Iată ce ne spune această cântare: „Întru naștere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la viață, fiind Maica Vieții și cu rugăciunile Tale izbăvești din moarte sufletele noastre”.

În ilustrarea titlului acestui articol aș dori să mă opresc doar la o propoziție, din acest tropar: „întru adormire lumea nu o ai părăsit”, pe care, apoi, să o coroborez cu episodul Nunții din Cana (In 2, 1-12). Auzind sau citind aceste cuvinte, întrebarea care se pune este următoarea: Cum nu a părăsit lumea Maica Domnului prin „adormirea” sa, numind în acest mod trecerea ei de aici, dincolo?

Știm cu toții că prin moarte ne despărțim de cei dragi, ei rămânând mai departe doar în conștiința și amintirea noastră. Este adevărat că despărțirea de ei este doar temporală, dar faptul că nu mai sunt fi zic cu noi ne transpun în două lumi separate, adesea cu prea puțină influență tangibilă între ele. Nu același lucru însă se poate spune și despre Maica Domnului.

Maica Domnului nu a părăsit lumea, prin adormirea sa, ci păstrează mai departe legătura cu ea, în calitatea ei de Mamă mijlocitoare. Desigur, ne putem întreba, și unii o fac chiar poate prea mult, dacă nu cumva spunem prea mult despre Maria, Maica Domnului, numindu-o, în cântări și în rugăciuni, atât „Mama noastră” cât și „Mijlocitoare”? Spre exemplu, într-o cântare spunem așa: „O Măicuță Sfântă, te rugăm fierbinte, să ne-asculți de-a pururi, marea rugăminte”. O numim, așadar, chiar „Măicuță”, un diminutiv al cuvântului „mamă”. Într-o altă cântare ne adresăm ei și mai duios: „Am venit Măicuță, să ne mai vedem, să-ți spunem necazul, pe care-l mai avem”. Așadar, ne vedem în fața ei ca-n fața mamei noastre naturale, spunându-ne necazurile, și ușurându-ne sufletul de lacrimile lui. Cum mama ne ascultă, nu ne-ascultă nimeni, și cum mama ne înțelege nu o face, la fel, nimeni! Suntem convinși că ne vede neajunsurile, că ne simte durerile, că ne înțelege și rătăcirile, iertânduni-le. Așadar, cu astfel de trăiri și simțăminte ne adresăm și Maicii Sfinte, când o numim și „Mama” noastră, cerându-i, ca-n această calitate, să și mijlocească pentru noi pe lângă Fiul ei.

Dar, Maica Domnului nu este o mijlocitoare obișnuită. Știm cu toții că în relațiile noastre umane, de multe ori mijlocirea pentru cineva, poate avea și efectul invers: să nu obții nimic, sau chiar să te compromiți atât pe tine cât și pe cel pentru care mijlocești. Despre o astfel de mijlocire nu poate fi vorba în legătură cu Maica Domnului.

Dar, desigur ne întrebăm: Este justificată scripturistic o astfel de abordare a Maicii Domnului, numindu-o atât „Mamă a noastră” cât și „Mijlocitoare”? Ce ne spune textul sfânt în acest sens? Cât de mult ne permite el astfel de numiri?

În Epistola către Efeseni, Sf. Apostolul Pavel scrie: „Noi suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui și din oasele Lui” (5, 30). Așadar, noi, creștinii, suntem o parte sau un segment din Trupul lui Hristos. Tot în Epistola către Efeseni, același Apostol consemnează: „Dar, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, care este Trupul Lui, împlinirea celui care împlinește toate întru toți” (1, 22-23). Așadar, Biserica lui Hristos este Trupul Lui, iar noi suntem mădulare ale acestui Trup. Facem parte, în această calitate, ontologic din Trupul lui Hristos. Concluzia logică, desprinsă din aceste texte, este aceasta: Dacă Fecioara Maria este mama lui Iisus, iar Biserica este Trupul lui Iisus, Maica Domnului este și Maica Bisericii și, implicit, și Mama fiecăruia dintre creștini, care toți împreună formează Trupul lui Hristos, Biserica. Așadar, textul sfânt ne permite să o numim pe Maica Domnului și Maica noastră. Apelativul de „Mamă a creștinilor”, dat Fecioarei Maria are, prin urmare, fundamentare biblică.

Avându-o „Mamă”, o avem implicit și Mijlocitoare pentru noi, pe lângă Fiul ei. Statutul ei de „Mijlocitoare” pentru cei aflați în impas, în necazuri și în neajunsuri, reiese cel mai clar din Evanghelia a IV-a, unde în capitolul 2, 1-12, autorul ei, Sfântul Ioan Evanghelistul, relatează episodul Nunții din Cana, un sat din provincia de nord a Țării Sfinte, Galileea.

Cât privește evenimentul „Cana”, el pare, la prima vedere, a fi relatat într-un text foarte simplu de înțeles, dar în realitate conține o profundă perspectivă teologică. Textul se situează la loc de frunte în Noul Testament, mai ales prin dubla semnificație pe care o conține: caracterul de taină, implicând prefigurarea noutestamentară a Sf. Euharistii și determinarea rolului de mijlocitoare al Maicii Domnului.

Relatarea desfășurării evenimentului din Cana începe cu precizarea evanghelistului că „și mama lui Iisus era acolo” (2, 16), precum și Iisus cu ucenicii Săi. Se pare că la nunta din Cana nu va fi luat parte grupul complet al ucenicilor, deoarece Ioan vorbește despre cei „Doisprezece” abia în cap. 6, 67, cu ocazia relatării unei alte minuni, este adevărat, din același prim an de activitate publică al lui Iisus. Informația din 2, 12, în care autorul amintește faptul că „ucenicii Săi au crezut în El”, nu trebuie înțeleasă în sensul că prin cuvântul „ucenici” evanghelistul ar face referire la grupul complet al Apostolilor.

Și acolo, la Cana, în toiul nunții, se întâmplă ceva: se termină băutura, adică vinul. Să ne imaginăm prin ce situație jenantă au trecut părinții acelor miri, când au observat că la masa nunții nu mai există băutură. Printre cei care observă primii acest neajuns este și Maria, Mama lui Iisus. Sf. Ioan evanghelistul este explicit, în acest sens. Iată ce spune el: „Și sfârșindu-se vinul a zis mama lui Iisus către El: nu mai au vin” (2, 3).

Ceea ce iese în evidență, în primul rând, din aceste cuvinte, este simțământul de milă, de compasiune al Maicii Domnului, față de suferința, nevoia, impasul uman, de orice fel. Pentru ea, suferința altora devenise suferința ei. Relatarea ioaneică dezvăluie, în acest context, ceea ce reprezenta și însemna Iisus pentru mama Sa, dar mai ales felul în care ea se raporta la Fiul ei, din calitatea pe care o avea. Iisus nu săvârșise încă nici o minune, dar mama Sa știa, în desăvârșita ei credință, cine era cu adevărat Fiul ei. Și mai știa că Lui toate îi sunt cu putință și că, nici nu trebuie să fi e rugat să facă binele, care se cuvenea făcut și pe care numai El, ca Dumnezeu, poate să-l facă. Acesta este motivul pentru care ea nu-L roagă nimic pe Fiul ei, ci doar îi prezintă, simplu, nevoia omenească, informându-L doar că, „Nu mai au vin”. Acesta este momentul în care este pus în evidență, de către evanghelist, rolul de mijlocitoare al Maicii Sfinte, pe lângă Fiul ei, pentru suferința și nevoia umană.

Citind cu atenție acest episod vom observa că nimeni n-a venit s-o roage pe Maria, să mijlocească pe lângă Fiul ei, ca El să facă o minune, salvând situația și impactul negativ asupra familiei mirilor. Ne-am putea întreba: De ce? Răspunsul este simplu: Pentru că, pentru toți cei de față, Maria nu era altcineva decât o rudenie, o cunoștință, un simplu participant la nuntă. Iar Fiul ei nu era nimeni altul decât Iisus, copilul Mariei și al dulgherului Iosif, din Nazaret. Nimeni, de acolo, nu știa cine este Iisus cu adevărat, în afară de Maria, mama Sa. Doar ei i-a spus îngerul, la Bunavestire: „Sfântul care se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Lc 1, 35). Așadar, doar ea singură știa că Fiul ei este Dumnezeu adevărat și că are această putere să facă totul.

Dar ceea ce este important, în acest context, este faptul, pe care Evanghelistul Ioan l-a consemnat, ca martor ocular, și anume că, Maria, Mama Sa, nu L-a rugat pe Fiul ei să facă vreo minune. De fapt, ea nici nu mijlocește și nici nu-L roagă pe Fiul ei pentru ceva anume. Dar face mai mult decât atât. Prin faptul că doar îi spune lui Iisus că nu mai este vin la nuntă, că s-a terminat, ea exprimă deplina ei credință în Fiul ei, ca Dumnezeu, Care îl miluiește pe om și dincolo de rugăminți. În acest mod, ea nu face decât să preia impasul, neajunsul, greutatea, situația fără ieșire a omului și să le prezinte Fiului ei. Deplina ei încredere că Iisus, ca Dumnezeu, nu poate rămâne insensibil la necazul omului, este mai mult decât o mijlocire.

Astfel Mântuitorul, la intervenția mamei Sale, face prima minune, prefăcând apa în vin. Și când mai marele nunții gustă acest vin, îi spune nedumerit mirelui: „Tot omul pune mai întâi vinul cel bun și când au băut bine pune pe cel mai slab. Tu ai ținut vinul cel bun până acum” (In 2, 10). Cu siguranță, și primul vin va fi fost bun, poate de aceea s-a și terminat atât de repede, dar vinul pe care l-a dat Iisus a fost mult mai bun, mai consistent, mai valoros decât vinul cel dintâi, de la oameni.

Ce trebuie să înțelegem de aici? Prin „reproșul” adresat mirelui de către mai marele mesei, de a fi ținut vinul cel bun până la sfârșit, Sf. Ioan Evanghelistul nu intenționează să accentueze nimic altceva decât superioritatea și consistența harului venit de la Dumnezeu, în comparație cu cel venit de la oameni. El simbolizează, în același timp, misterul Persoanei lui Hristos și al operei Sale revelatoare, precum și, însoțite de bucuria abundenței milostivirii divine peste creație; într-un cuvânt, marchează relația de dragoste dintre Dumnezeu și omul Noului Legământ.

Așadar, intervenția Maicii Sfinte determină lucrarea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu în sensul că grăbește, prin mijlocirea și credința sa, „ceasul” preamăririi Acestuia. În acest sens, nu ar fi greșit să spunem, chiar dacă este destul de curajos, că în fața credinței Maicii Sale în Persoana Sa dumnezeiască, Iisus Hristos modifică chiar planul de derulare al mântuirii lumii, grăbind ceasul preamăririi Sale. Iată cât de mult poate Maica Domnului! Acest fapt poate constitui mângâierea, prin excelență, care poate veni peste întreaga umanitate prin actul de mijlocire al Maicii Sfinte. De aceea, suntem încredințați că darul lui Dumnezeu, pe care-l vom primi prin rugăciunile și mijlocirile Maicii Sfinte, dar și numai prin simpla prezentare a încercărilor și a greutăților noastre înaintea Fiului ei, va fi mult mai bun și mai valoros decât orice alt dar pe care l-am putea primi de la oameni. Dar pentru a primi cele cerute de la Dumnezeu trebuie să facem și noi ceva. Și nu foarte mult, ci chiar puțin. Infinit mai puțin decât credem. Atunci când Iisus face prima minune în Cana, Maica Sfântă spune așa: „Să faceți ceea ce El vă va spune!” (In 2, 5). Știți ce înseamnă aceste cuvinte? Evanghelia Maicii Sfinte. Are și ea o evanghelie în Noul Testament, formată doar din câteva cuvinte și pe care trebuie să o împlinim, dacă dorim să ne fie împlinite cele pe care le cerem de la Fiul ei. Și că este o simetrie între Evanghelia Maicii Sfinte și Evanghelia lui Iisus Hristos, putem să observăm dintr-un alt episod.

Într-una din zile, într-o împrejurare, Iisus vorbește mulțimilor. A vorbit așa cum nimeni altul n-a vorbit pe pământ. Dintr-o dată, o femeie din mulțimea care-L asculta, își ridică vocea, peste vocea lui Iisus, și zice cu glas mare: „Fericit este pântecele care te-a purtat și sânii la care ai supt” (Lc 11, 27). Atât a putut să spună. N-a știut ce să spună altceva, decât că o astfel de mamă este fericită cu un astfel de copil. Așa a înțeles ea să-și exprime admirația și prețuirea față de Iisus. Și iată ce răspunde Iisus: „Așa este, fericiți sunt și cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc” (Lc. 11, 28). Iisus confirmă astfel aserțiunea femeii și o generalizează, extinzând-o asupra tuturor celor ce, asemenea și după modelul maicii Sale („Fie mie după cuvântul tău” – Lc 1,38), ascultă și îndeplinesc cuvântul lui Dumnezeu: un cuvânt deloc ușor de crezut, de acceptat, dar mai ales de urmat.

Așadar, Iisus fericește în clipa aceea nu numai pe Mama Lui, ci și pe noi cei de astăzi, și pe cei ce vor veni după noi, până la sfârșitul lumii, dacă ascultăm și împlinim cuvântul Lui.

Articol preluat din Revista Renașterea, august 2014

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Mai multe din Eseu
Sfințenia și sfinții în tradiția răsăriteană

Sfințenia și sfinții în tradiția răsăriteană

(versiune revizuită a studiului publicat în revista Tabor, nr. 6, iunie 2018) 1. Sfințenia ca însușire proprie lui Dumnezeu. Raportul dintre sfințenie și celelalte atribute divine. Părintele Dumitru Stăniloae consideră că luată în ea însăși, sfințenia este un atribut...

Psalmii | Arhim. Simeon Pintea

Psalmii | Arhim. Simeon Pintea

Psalmii reprezintă, alături de imnografie, o componentă însemnată în cultului ortodox. Toate slujbele au în alcătuirea lor Psalmi sau stihuri alese din Psalmi. Fără îndoială, Psalmii sunt o moștenire din cultul Vechiului Testament. Ei reprezentau și atunci conținutul...

Ce-ar fi fost dacă…? | Mircea Gelu Buta

Ce-ar fi fost dacă…? | Mircea Gelu Buta

În anul 1990, la puţină vreme după căderea regimului comunist, când Biserica naţională putea din nou să se manifeste liber şi să adune oamenii în comunitatea ei de iubire şi credinţă, au început să apară întrebări, inclusiv în presă, de genul „Ce s-ar fi întâmplat...

Viața Arhimandritului Cleopa Ilie

Viața Arhimandritului Cleopa Ilie

S-a născut în data de 10 aprilie 1912 la Sulița, județul Botoșani, fiind al cincilea copil din cei zece ai unei familii de ţărani harnici şi credincioşi. Părinţii săi, Alexandru şi Ana Ilie, l-au botezat cu numele de Constantin. După ce a urmat cursurile şcolii...