„Risipa” omenească și cea divină

de | feb. 27, 2021 | Eseu

Aspecte introductive

Pericopa la care suntem chemați să medităm astăzi e de departe una dintre cele mai cunoscute și mai tâlcuite dintre textele Noului Testament. A beneficiat de atenție din partea exegeților, a filosofilor, filologilor, dar și a artiștilor. În spațiul clujean, Preasfințitul Părinte Benedict a oferit de curând o amplă și bine documentată analiză, în cadrul căreia prezintă, în cheia spiritualității, mesajul și actualitatea ei[1]. Din această pricină, scopul acestei paupere meditații va fi mai degrabă acela de a fixa anumite aspecte fundamentale, decât de a oferi o sinteză cu caracter holistic.

Asemenea multora dintre textele noutestamentare, și ea vine în contextul unui dialog purtat, pe un ton aproape aprins cu cărturarii și fariseii, de către Mântuitorul Hristos. În mulțimea policromă ce-L asculta, se infiltraseră și ei. Se găseau însă în minoritate, în raport cu diferite categorii de oameni, etichetați în prealabil drept „păcătoși sociali”. Cum statutul nu le pria, iar contextul permitea, au început să cârtească cu privire la atitudinea Învățătorului. În acest context, Iisus vine să le vorbească despre criteriul primordial al relațiilor sociale. Unul care are ca model raporturile intra-trinitare, anume iubirea. Aceasta se găsește deopotrivă în centrul pericopei ce o precede pe cea a fiului risipitor, dedicată oii celei pierdute, cât și în cea pe care o avem în vedere. O iubire ce este pe alocuri greu de ingurgitat din perspectiva logicii umane, care-L arată pe Tatăl drept posesorul unei calități aparte: aceea de a arde în flacăra purificatoare a iertării toate păcatele, odată ce a sesizat întoarcerea de la fărădelege și pocăința sinceră a faptelor trecutului.

Fiul și „averea”

În acest context, într-o frumoasă suită de istorisiri, după ce vorbește despre oaia pierdută și despre drahma ce are aceeași calitate, Învățătorul se oprește asupra unei situații atipice. Una ce cuprinde in micro istoria lumii, în fapt. Le vorbește celor ce-L ascultau despre un om care avea doi fii. Cel mai mic dintre ei și-a făcut la un moment dat curaj să-i ceară partea de avere ce i se cuvenea. Situația era, pentru acele vremuri, nițel atipică. De obicei, fiul cel mare era cel care-și permitea să plece, în vreme ce, tineretul rămânea cu părinții. Acest aspect a supraviețuit până astăzi în cultura iudaică. De aceea, cei care ați fost în Israel ați observat cum, în multe locuri, peste structura clasică a unei case construite după metehnele climatice și culturale specifice, a fost de curând adăugat încă un etaj. Aici se strămută tinerii, în vreme ce bătrânilor le este îndeobște destinat parterul.

Fiul din Evanghelie își dorește însă să spargă o cutumă socială. Copil alintat, cum doar mezinii pot fi, vrea să-și ia lumea în cap. Să nu mai depindă de nimeni, să trăiască pe picior mare și să vadă locuri noi. Vă sună cunoscut? Priviți în jur, la copiii dumneavoastră, sau la tinerii din vecinătate. Sau priviți în propriul trecut. Dorința de independență era și atunci, cum este și astăzi, un aspect des întâlnit. În multe situații, stătea la baza conflictelor dintre generații.

O nuanță teologică interesantă poate fi regăsită în decizia evanghelistului de a folosi termenul „bios” pentru avere. Îndeobște, în limba greacă el se folosește pentru viață. Să fi fost un mesaj criptat în această formulare nițel stranie? Ne vorbește Biblia despre ceva mai complex decât se poate deduce aparent? Acest lucru va trebui discutat cu specialiști în teologia scripturistică. Noi ne vom limita doar la a menționa aici că au existat, în decursul vremii, exegeți care au pledat pentru un paralelism între această pericopă și căderea protopărinților.

Revenind la parabolă, vedem că tatăl acceptă insolita cerere. Mezinul se găsește astfel în ipostaza de a deveni proprietarul unor bunuri la a căror agonisire nu avusese niciun merit. Erau rodul trudei părintelui său. Ca atare, nu este atașat de ele și nu simte tristețe în momentul în care sunt înstrăinate. Scriptura ne oferă aici un exemplu nefericit de neatașare în raport cu cele pământești. Căci scopul cheltuirii avuției nu era unul cu reverberații metafizice, ci desfrânarea. O zice Hristos. Una care duce la o dureroasă cădere. O va trăi plenar mai târziu.

A-ți veni în fire

Abundența tuturor bunătăților aduce cu sine un mod de viață în ale cărui mreje tânărul se lasă prins cu ușurință. Odată sfârșite sursele de venit, el va plonja, într-un mod nu tocmai plăcut, într-un alt univers. Ajuns păzitor al turmelor de porci, ca paria într-o țară străină, va suferi de mai multe feluri de foame. Cea trupească îi va răscoli stomacul. Cea de cei dragi, sufletul. Cu mult timp înainte ca Maslow să-și definească piramida, Hristos îl va contrazice. Sau cel puțin, va oferi un exemplu de excepție. Omul, parte a unui ciudat bildungsroman, nu pune bază doar pe mâncare. Dimpotrivă, dacă îngreuierea burții îl impiedicase să privească în sus, golătatea ei îi face mintea să hălăduiască în depărtări. Să se gândească la cei de-acasă, la viața lor. Eșecul este cel care-l aduce la trezire. Omul își vine în fire. Expresia a fost ulterior însușită de cultura noastră, care o folosește pentru a descrie modul în care o persoană, aflată într-o situație limită din pricina propriei inconștiențe, se trezește și își schimbă modul de viață. Așa face și tânărul evanghelic. Dar această venire în fire nu e ceva trecător. Nu e o înșiruire de clipe grăbite de trezire în viața unui alcolic. Aduce cu sine o decizie. Aceea a întoarcerii acasă.

Tatăl și inelul

Cum Hristos își brodează relatarea ca pe o miniatură extrem de complexă, un plan secund al narațiunii ni-l arată pe tatăl. Împovărat sub neaua grijilor, omul, al cărui suflet se chircise de bună seamă adesea de durere, gândindu-se cu drag la copilul pribeag, nutrea încă nădejdea întoarcerii lui. Când îl va vedea din depărtare, instinctul, rațiunea și voința i se vor contopi într-o năvalnică fugă. Una menită a-i ieși în întâmpinare. Urmată, după cum frumos surprinde Rembrandt, de o tandră îmbrățișare. Căci nimic nu-i mai de nevoie pentru un copil venit de departe, fie el rătăcitor sau nu, ca îmbrățișarea de bun venit a părintelui său! Și unul și altul, au de bună seamă ce-și povesti. Însă marile întâlniri nu se consumă dialogând cu buzele, ci cu inima. De aceea, tatăl îl strânge puternic în brațe, arătându-i cât de mult i-a lipsit. Apoi, îi ascultă parțial mărturisirea pe care pribeagul o îngaimă, mai mult șoptit, printre sughițuri: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”. Aroganța de altădată e acum metamorfozată într-un frumos melanj între dragoste și pocăință. S-a transformat, ca aurul în topitoare. Dar tatăl nu are nevoie nici de pocăința lui, nici să asculte finalul mărturisirii. Aștepta clipa asta de prea multă vreme. Nici nu vrea s-audă de o decădere din drepturile filiale. Îl îmbracă și-l înzestrează cu inelul, semn al autorității.

Masa

Apoi, părintele face un lucru extrem de important. Își împărtășește bucuria. De multe ori, viața cotidiană ne-nvață să ne împărtășim durerile unor oameni dragi, ce pot câteodată  chiar să ne trădeze încrederea. Mai împărtășim, câteodată, cu răutate, noroiul sufletului nostru, atunci când simțim nevoia să-i împroșcăm pe ceilalți. Tatăl împărtășește bucuria. Nu oricum, ci prin intermediul unui fapt social. Junghie vițelul cel îngrășat, crescut anume pentru evenimente importante și încinge veselia.

Sosirea fiului celui mare de la câmp încurcă nițel socoteala de acasă. În exaltarea lui, tatăl făcuse o greșeală. Una cu care exegeții sunt cam generoși. Uitase să-și anunțe și fiul cel mare. O slugă trimsă la el cu o solie precisă, i-ar fi putut de bună seamă îmbuna inima. Surpriza pe care o trăiește fratele rămas acasă reprezintă momentul declanșator al unui potop de reproșuri. Toate adresate tatălui, dar vizându-l indirect pe pezevenghiul ce tocmai găsise cu cale să se întoarcă, după ce risipise o parte consistentă din avutul familiei.

Cuvintele tatălui, ce pot fi plasate între scuză și mângâiere, vin să devoaleze străfundurile sufletului său în fața copilului ofticat: „Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. Ele sunt menite să vorbească și despre ceva mai mult decât despre evenimentul particular în cauză. Despre faptul că adevărata bucurie a omului vine doar în momentul în care el ajunge la măsura trăirii bucuriei celuilalt. O măsură la care fiul rămas acasă încă nu ajunsese.

În loc de concluzii

Dincolo de narațiunea bine structurată, cu un conținut moral dens, parabola fiului risipitor are și un frumos mesaj peren. Vine să le vorbească părinților despre sinuozitățile relațiilor cu copiii și modul în care orice impas poate fi depășit prin intermediul dragostei împăciuitoare. Și ne vorbește nouă, tuturor, despre relația cu divinitatea. Ni-L prezintă pe Dumnezeu ca Tată. Cei ce sunteți părinți știți ce mult înseamnă toate cele expuse aici. Cât suferă o mamă, sau un tată atunci când copilul o ia pe căi greșite. Câte îndură din partea prietenilor și vecinilor. Cu cât stoicism trebuie să încaseze bobârnacele, cu câtă ardoare se roagă pentru întoarcerea lui și ce șuvoi de bucurie vine să-i potopească în cazul în care dorința li se împlinește.

În ipostaza aceasta, ce-i drept, la măsuri mult mai complexe, se regăsește și Dumnezeu în relația Lui cu lumea. Cu obrăznicie, aidoma personajului principal din relatare, îi cerem adesea și noi ceea ce ni se cuvine. Ca și când chiar am avea vreun merit în ceea de primim! Am fi în stare să-L tragem de barbă în cazul unui refuz și să-I reproșăm câte-n lună și în stele! Iar El, docil, ne oferă totul. Ne respectă libertatea și atunci când nu știm să fructificăm darurile, ne lasă să gustăm și din roșcovele porcilor. Spurcatele plante, bogate în zaharuri ne deshidratează sufletele și ne amplifică nesațul. Iar setea ne-o putem ostoi doar printr-o caldă îmbrățișare. Dar ca s-o primim, trebuie să părăsim „străinătățile” în care ne-a purtat păcatul și să ne-ndreptăm spre casă. Spre Biserică, căci da, ea este casa Lui. Și-a noastră! Îndrăzniți.

[1] A se vedea: † Benedict Bistrițeanul, Brațele Părintești: Despre părinți și copii în Parabola Fiului Risipitor, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2021, 150 p.

Radio Renasterea
„Risipa” omenească și cea divină
/
<a href="https://radiorenasterea.ro/author/maxim-morariu/" target="_self">Protos. Maxim Morariu</a>

Protos. Maxim Morariu

Doctor în teologie al Faculății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității Babeș-Bolyai (UBB) din Cluj-Napoca (Summa cum laudae). A absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă clujeană (ca şef de promoţie) și un masterat în ,,Consiliere Pastorală şi Asistență Psihosocială”, în cadrul facultăţii menţionate, Facultatea de Istorie și Filosofie, nivel licență (2014), și masteratul în ,,Istoria Europei de Sud-est” (2016), Institutul Ecumenic de la Bossey (Universitatea din Geneva, 2018), și a studiat la Universitățile din Kosice, Graz, Belgrad, precum și la Universitatea Pontificală Angelicum din Roma, Italia. A publicat, editat, coordonat sau tradus nu mai puțin de 26 de volume și peste 300 de studii și articole de specialitate în țară și străinătate. Este membru editorial a 8 reviste de specialitate (2 indexate Web of Science), membru fondator și redactor-șef al Revistei Astra Salvensis, recunoscută la nivel internațional, secretar științific al Despărțământului „Vasile Moga” al ASTREI Sebeș și al Centrului de Studii „Ioan Lupaș” din cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, membru al Institutului de Istorie Eclesiastică „Nicolae Bocșan” (Cluj-Napoca) și cercetător asociat al Universității din Pretoria (Africa de Sud). Ca om de radio realizează emisiuni și rubrici pentru Radio Renașterea (Cluj-Napoca), Radio Trinitas (București) și Radio Someș (Bistrița).

Ultimele articole

Prin Cruce vine bucurie la toată lumea

Prin Cruce vine bucurie la toată lumea

Sfânta Biserică a rânduit, ca acum la mijlocul postului, să fie preacinstită Sfânta Cruce. Nu ne vom putea opri la toate înţelesurile Sfi ntei Cruci, dar ne vom opri la două dintre ele, înţelesul dogmatic al Sfintei Cruci: Crucea este expresia iubirii absolute a lui...

Crucea – de la asumare la răsplată

Crucea – de la asumare la răsplată

Aspecte introductive Pericopa evanghelică de astăzi vine să încheie un capitol dens în evenimente. Marcu vorbește aici despre o înmulțire a pâinilor realizată de Hristos, alta decât cea standard, despre care s-a vorbit într-una din duminicile trecute, descrie în...

Mai multe din Eseu
Crucea – de la asumare la răsplată

Crucea – de la asumare la răsplată

Aspecte introductive Pericopa evanghelică de astăzi vine să încheie un capitol dens în evenimente. Marcu vorbește aici despre o înmulțire a pâinilor realizată de Hristos, alta decât cea standard, despre care s-a vorbit într-una din duminicile trecute, descrie în...

Calea tămăduirii – de la suflet la trup

Calea tămăduirii – de la suflet la trup

Introducere Vindecarea frigurilor soacrei lui Petru a fost urmată de o adevărată serie de tămăduiri. În Betsaida se răspândise vestea că un mare tămăduitor a poposit în satul lor. Ca atare, toată lumea s-a bulucit la ușa pescarului devenit apostol. Unii voiau să-L...

Mitropolitul Andrei, misionarul pastoralist al vremurilor noastre

Mitropolitul Andrei, misionarul pastoralist al vremurilor noastre

„Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte V-am poruncit vouă...!” (Matei 28; 19-20) Acesta este îndemnul pe care Mântuitorul Iisus Hristos l-a dat ucenicilor Săi înainte de...

Chemarea – de la inima lui Hristos la inima noastră

Chemarea – de la inima lui Hristos la inima noastră

Aspecte introductive În centrul textului evanghelic la care suntem poftiți a medita astăzi se găsește apodictic chemarea. Înainte de a vorbi însă despre acest minunat leitmotiv, ar fi binevenite câteva precizări contextuale. Pericopa face parte din capitolul de debut...