Să păstrăm credinţa deschisă | Mircea Gelu Buta

de Eseu

Cuvintele lui Isus Fiul lui Sirah vin dintr-o lume în care sănătatea, boala, viața și moartea, pacientul și medicul, omul și natura sunt vă zuțe într-o strânsă legătură: „Doctorului, pentru slujba lui, dă-i cinstirea ce i se cuvine,/ căci, și pe el, Domnul L-a făcut./ Că de la Cel-Preaînalt vine tămăduirea/ și [doctorul] de la rege va primi dar. / Știința doctorului îi înalță fruntea; / în fața celor mari se bucură de cinste./ Domnul este Cel ce din pământ a făcut leacurile,/ iar omul înțelept nu le disprețuiește./ Oare nu printr’un lemn s’a îndulcit apa,/ pentru ca prin aceasta să I se cunoască puterea?/ Tot El este Cel ce le-a dat oamenilor știința,/ ca să fie El slăvit în minunile Sale./ Prin ele [doctorul] îngrijește și curmă suferința,/ prin ele farmacistul își face amestecuril./ În acest fel, lucrările Lui nu rămân la mijlocul drumului/ și de la El vine pacea pe fața pământului./ Fiule, dacă ești bolnav, n’o lua în ușor,/ ci roagă-te Domnului, iar Domnul te va vindeca,/ Îndepărtează greșala, păzește-ți mâinile curate/ și de tot păcatul curățește-ti inima./ Adu jertfă de tămâie binemirositoare / și, drept jertfă de pomenire, făinuță de grâu/ și prinoase mărinimoase, după puterea ta; / apoi fă-i loc doctorului, căci Domnul 1-a făcut,/ și nu-1 îndepărta, fiindcă ai nevoie de el./Sunt împrejurări când izbânda se află’n mâinile lui,/căci și el I se va ruga Domnului/ ca prin el Acesta să-ți dea ușurare/ și vindecare, ca să scapi cu viață,/ Cel ce păcătuiește împotriva Celui ce 1-a făcut,/ acela să cadă în mâinile doctorului !..[1].

Cu alte cuvinte lumea este creația lui Dumnezeu, opera înțelepciunii Sale. Dacă are inimă bună și o viață dreaptă, omul poate să cerceteze această înțelepciune, să participe la ea și astfel să-și îndrepte și să-și îmbunătățească viața. Medicul participă și el la înțelepciunea lui Dumnezeu, care îi luminează mintea ca să vadă „cauzele bolilor” și să găsească „căi de vindecare”, căci „și el se va ruga Domnului”[2].

Acest iudeu înțelept, care a trăit în jurul anilor 180 î.Hr. în Ierusalim, vine dintr-o lume spirituală în care și grecul Hipocrate și-a formulat idealul său medical, materializat într-un cod moral[3]. Oare este pe cale de dispariție lumea spirituală a lui Isus Sirah, a lui Hipocrate, cu datele ei religioase și morale, cu acea înaltă etică profesională? Este deja de domeniul trecutului ? Unde se situează etica medicală astăzi? Cum o să arate ea mâine, când schimbările rapide din societate se confruntă cu provocări morale tot mai noi și mai complexe? Oare nu există ceva comun între criza care se manifestă în medicină, dar și în credință, iar depistarea acestor elemente nu ar putea ajuta la depășirea situației de impas în care ne găsim?

Am văzut de multe ori cum organizatorii serviciilor de sănătate din România își exprimă frustrarea pornită din imposibilitatea aplicării practice, în context românesc, a teoriilor manageriale dezvoltate, în principal, în mediile protestante, neoprotestante și chiar catolice. În primul rând, aceștia reclamă lipsa de resurse financiare și materiale. De aceea trebuie subliniat faptul că, atunci când sunt întrebați despre resursele spitalelor, managerii români se gândesc aproape exclusiv doar la resurse financiare, tehnologie și clădiri, iar foarte puțini dintre ei aduc în discuție potențialul uman și resursele psihologice de creativitate, colaborare și implicare. Cu alte cuvinte este vorba de dragostea creștină care trebuie să se manifeste între oameni. A avea bunăvoință, compasiune și înțelegere pentru cei din jur și a face tu primul pas către celălalt, nu costă nimic. Deseori obținerea rezultatelor de calitate ține mai mult de implicarea personală decât de resursele materiale disponibile. A-ți păsa de colegi și a-i spune celui de lângă tine ce progrese profesionale a făcut, de asemenea nu costă. Dar dacă nu-ți păsa de oameni și urmărești doar un consum minim al resurselor financiare și materiale, cel mai adesea te va costa mult, poate chiar viitorul colectivului pe care-l conduci[4].

Iată de ce, înțelepciunea celui care conduce pleacă de la modul în care poate aprecia bogăția de resurse psihologice și simbolice ale oamenilor, conștientizând faptul că lucrând nu numai cu mintea, ci și cu inima, pot fi obține performanțe și rezultate de excepție.

Pe de altă parte, ținând cont de natura integrală a ființei omenești, putem astfel contrabalansa aspectul dezumanizant pe care-l poate căpăta medicina în forma ei actuală, prin reducerea omului doar la una din dimensiunile sale. Astfel bolnavul este fi e raportat la boala sa, privită ca o entitate în sine, concretă sau abstractă, el devenind astfel un caz printre multe altele de același fel, fie mult mai grav, redus la o sumă de rezultate ale analizelor, care-i stabilesc starea de sănătate cu ajutorul statisticilor[5].

A-l considera și a-l trata pe omul bolnav ca pe o persoană înseamnă a-i respecta propria-i psihologie, modul său particular de viață și propria-i istorie. Această istorie nu se reduce doar la ceea ce cuprinde anamneza medicală, ci e istoria unei întregi existențe, care-i este proprie, ca și personalitatea sa.

Omul aflat în suferință, trebuie să simtă că doctorul și cei care-l îngrijesc îl privesc ca pe o ființă unică, îl prețuiesc pentru ceea ce este și-l consideră de neînlocuit, că sunt sensibili la starea lui specială, la propriile–i nevoi și le pasă de ce se va întâmpla cu el.

A-l socoti pe bolnav drept persoană, înseamnă de asemenea a stabili cu el relații interpersonale. Strădania creștinului de a părăsi modul de existență individual, adică cel legat de păcat și patimi, centrat pe sine și de a ieși în întâmpinarea aproapelui, aflat în boală și suferință, a i se deschide, a avea cu el legături personale, întemeiate pe iubire fraternă, este o îndatorire fundamentală pentru medicul creștin, pentru personalul medical creștin, ca și pentru oricare creștin de altfel[6].

[1] Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuaginta, de Bartolomeu Anania. Ed. Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 2001, Cap. 38, p. 1356.

[2] Schönborn Ch. – Oamenii, Biserica, Țara, Ed. Anastasia, București, 2000, pp. 169-170.

[3] Buta M.G., Buta L. – O istorie universală a nursingului, Ed. Dacia, ClujNapoca, 2000, p. 71-74, vezi și Buta M.G. – Despre morala medicală, în Medicii și Biserica, vol. II, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2004, pp. 28-31.

[4] Tufănaru Cătălin-Managementul–între resurse și implicarea personală, în Rev. Management în sănătate, anul IX, nr.1, 2005, p. 1

[5] Buta M.G., Buta I.A. – Bioetica între mărturisire și secularizare, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2008, pp. 120-121

[6] Ibidem.

Articol preluat din Revista Renașterea, martie 2012

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Mai multe din Eseu
Sfințenia și sfinții în tradiția răsăriteană

Sfințenia și sfinții în tradiția răsăriteană

(versiune revizuită a studiului publicat în revista Tabor, nr. 6, iunie 2018) 1. Sfințenia ca însușire proprie lui Dumnezeu. Raportul dintre sfințenie și celelalte atribute divine. Părintele Dumitru Stăniloae consideră că luată în ea însăși, sfințenia este un atribut...

Psalmii | Arhim. Simeon Pintea

Psalmii | Arhim. Simeon Pintea

Psalmii reprezintă, alături de imnografie, o componentă însemnată în cultului ortodox. Toate slujbele au în alcătuirea lor Psalmi sau stihuri alese din Psalmi. Fără îndoială, Psalmii sunt o moștenire din cultul Vechiului Testament. Ei reprezentau și atunci conținutul...

Ce-ar fi fost dacă…? | Mircea Gelu Buta

Ce-ar fi fost dacă…? | Mircea Gelu Buta

În anul 1990, la puţină vreme după căderea regimului comunist, când Biserica naţională putea din nou să se manifeste liber şi să adune oamenii în comunitatea ei de iubire şi credinţă, au început să apară întrebări, inclusiv în presă, de genul „Ce s-ar fi întâmplat...