Sfântul Isidor Pelusiotul și genul epistolar creștin | Pr. dr. Cătălin Pălimaru

de Eseu

Literatura creştină însumează atât operele marilor ei clasici cât şi ale scriitorilor consideraţi de rang secund. Varietatea operelor patristice dar şi originalitatea profilului spiritual al autorilor lor atestă bogăţia de daruri ale Duhului Sfânt. Creştinismul egiptean a devenit universal nu doar prin contribuţia teologică a unor sfinţi precum Atanasie şi Chiril, arhiepiscopii Alexandriei, sau prin bogăţia duhovnicească inestimabilă a monahismului nitriot şi schitiot, ci şi prin aportul cultural şi pastoral al unor sfinţi mai puţin faimoşi, precum Sf. Isidor Pelusiotul. El este celebru în literatura patristică nu prin cărţi, tratate sau omilii, ci prin corpusul său epistolar, un gen de scriitură căruia i s-a dedicat exclusiv. Asumarea acestui gen nu a fost un act intenţionat, cât o chestiune dictată de urgenţele şi frământările timpului său. Din corespondenţa sa deducem spiritul epocii pe care a traversat-o, mentalitatea contemporanilor săi, dar şi portretul spiritual al autorului lor. Scrisorile exprimă totodată modalitatea prin excelenţă de comunicare a acelor vremuri şi, potrivit lui G. Călinescu, un semn al clasicităţii.

Sfântul Isidor s-a născut în jurul anului 355, după unii în Alexandria, mai sigur însă în anticul Pelusium (un oraş important în rutele comerciale ale timpului, situat în partea de est a deltei Nilului, la jumătatea distanţei dintre Ierusalim şi Alexandria, astăzi dispărut dar redescoperit ca sit arheologic de sub aluviunile Nilului). Sinaxarele alexandrin şi arabo-iacobit, preluate de cele bizantine, îl prezintă pe Isidor în maniera unor clişee aghiografice (născut dintr-o familie pioasă, împodobit de tânăr cu virtuţi, înţelept şi deprins cu Scriptura etc.), sau ca descendent al unei familii nobile, înrudite cu arhiepiscopii Teofil şi Chiril ai Alexandriei, afirmaţii considerate fanteziste şi menite să confere un plus de notorietate acestui personaj. În tinereţe, e cert, urmează şcoli la Pelusium, respectiv paideia greacă cu ciclul ei complet, aprofundând poeţii şi prozatorii literaturii greceşti. Mai târziu, sub călăuzirea retorilor şi a sofiştilor, se iniţiază în arta oratoriei. Studiile de o asemenea amploare ne determină să credem ca ar fi aparţinut unei familii înstărite, capabilă să asigure cheltuielile aferente. Tinerii eminenţi ai acelor vremuri fie plecau la Beryte (Beirutul de azi) pentru a urma o carieră juridică şi administrativă, fie la Athena sau Constantinopol, pentru a deveni filosofi. Isidor alege Alexandria dând frâu înclinaţiilor sale spre retorică şi adâncindu-se în această artă. Există ipoteza că în Alexandria ar fi frecventat cursurile filosoafei Hypatia, şi că ar fi acelaşi cu diaconul Isidor, prietenul emancipatului episcop Sinesiu din Cirene. Oricum, încheind studiile complete la Alexandria, el se întoarce la Pelusium, unde va ocupa funcţia oficială de sofist (un gen de profesor care oferea tinerilor lecţii de elocinţă). Curia din Pelusium îi va încredinţa un grup de discipoli pe care îi va iniţia în retorică. În comunitatea oraşului Isidor trecea drept un maestru respectat, cu autoritate de magistru, fiind adesea consultat în domeniul retoricii şi însărcinat cu rostirea unor discursuri în memoria unor defuncţi iluştri. În societatea timpului, sofistul juca rolul unui pivot în cetate, prin aura sa doctorală şi prin mulţimea de discipoli care îl urmau. În mod negreşit, opinia sa cântărea mult. Perioada acestei activităţi poate fi datată între anii 390-395.

Conştient însă de efemeritatea jocurilor de limbaj şi de vanitatea declamaţiilor retorice, ca expresii ale artei sofiştilor, Isidor este atras încet de farmecul adevăratei filosofii, pe care, probabil, o aflase la monahii pustiului, filozofie ce corespunde aspiraţiilor sale profunde. Manuscrisul Koutloumus 23 consemnează retragerea lui Isidor în pustiul Nitriei. Acolo va găsi comunităţi de asceţi de cultură greacă, familiarizaţi cu doctrina lui Origen şi cu învăţătura Părinţilor capadocieni.

După această primă retragere în pustie, Isidor revine la Pelusium şi este hirotonit preot, se pare de episcopul Ammonios de Pelusium. În acest oficiu va activa până către anul 413, având misiunea de a-i învăţa pe creştini, de a-i iniţia pe catehumeni, de a comenta textele patristice şi mai ales Scriptura, pe care o meditase şi aprofundase în stagiul său în pustia Nitriei. Predica sa nu se limita însă la comunitatea creştinilor, între auditorii săi numărându-se şi evrei şi păgâni, parte dintre ei convertindu-se. Episcopului Ammonios îi urmează însă în scaun Eusebie. Isidor va intra în conflict cu el, criticându-l pentru scandalurile financiare în care era implicat, pentru practicile simoniace şi alte neorânduieli, care puteau cauza dispreţul celorlalţi faţă de sacerdoţiu. Se plânge în scrisorile sale şi de Zosimus, mâna dreaptă a episcopului, care va vedea în Isidor inamicul său principal. Prin urmare, Isidor va fi revocat din funcţie şi alungat de către Eusebie; în acest context alege să părăsească definitiv lumea şi să meargă la mănăstire. Nu la Nitria sau Kellia, ci în Augustamnica (provincie romană a Egiptului, relativ apropiată de Pelusium). Aici va practica „adevărata” filozofie, cu un regim de viaţă semianahoretic, idioritmică, în linişte şi cu regim alimentar sever. Este perioada ultimă a vieţii sfântului Isidor, când se desăvârşeşte. Pentru experienţa şi înţelepciunea sa e posibil să fi fost numit proestos al mănăstirii (avva), cum atestă unele manuscrise, ceea ce ar explica de ce se adresează autorităţilor imperiale în sprijinul aşezărilor mănăstireşti. Deşi retras, se întâlneşte totuşi cu diverşi monahi, intervine în afacerile publice şi private ale compatrioţilor săi, în problemele Bisericii sau ale monahilor, îndrumă, mângâie, răspunde frământărilor altora, animat lăuntric de focul Evangheliei. Isidor reuşeşte să armonizeze viaţa ascetică, trăită după rigorile chiliei, cu prezenţa activă în probleme cotidiene ale Bisericii. Câteva din sentinţele sale vor fi reţinute în Apophtegmata Patrum.

Cea mai mare parte a corespondenţei sale, datează, în opinia cercetătorilor, din timpul retragerii la mănăstire. Epistolarul isidorian este deosebit de bogat. Potrivit lui Sever al Antiohiei (cca 518) peste 3000 de scrisori circulau în vremea aceea, în culegeri rău întocmite. Mănăstirea achimiţilor din Constantinopol se va îngriji în sec. V să alcătuiască o culegere care cuprindea în jur de 2000 din scrisorile lui Isidor. Patriarhul Fotie (în sec. IX) era impresionat nu doar de viaţa ascetică şi de slujirea sacerdotală a lui Isidor ci şi de epistolarul său, scris de o manieră cultă, comparabilă cu cea a capadocienilor. În modernitate, scrisorile lui Isidor, în număr de 2012, au fost publicate de Morel la Paris în 1638, ediţie preluată în colecţia Migne (PG 78) şi folosită până acum. Recent, savantul francez P. Évieux a publicat o ediţie critică a acestei corespondenţe, în colecţia Sources Chrétiennes.

Scrisorile Sfântului Isidor Pelusiotul variază ca lungime, de la câteva rânduri până la patru coloane în colecţia Migne. Sever al Antiohiei aminteşte de două opere ale lui Isidor, probabil însă tot scrisori. Din noianul de epistole trimise de Isidor, pot fi identificate numele a peste 300 de adresanţi, din varii medii sociale: însuşi împăratul Teodosie al II-lea (401-450), înalţi funcţionari ai administraţiei imperiale (făcând apel la umanitate, la justiţie, luând apărarea cetăţii, criticând presiunea fiscală), episcopi (în număr de 31), sau clerici în general (abordând probleme teologice, de interpretare a Scripturii, chestiuni pastorale sau privind conflictele şi dezordinile din interiorul Bisericii; într-una dintre ele îl combate pe Chiril al Alexandriei şi evocă ostilitatea dintre Teofil şi Ioan Gură de Aur, în contextul reunirii Sinodului III ecumenic, luând apărarea lui Ioan), monahi (cărora le scrie despre asceză sau practica vieţii monahale), militari (sancţionând excesele soldaţilor de garnizoană şi alte abateri), decurioni (scriindu-le despre viaţa municipalităţii, organizarea de curse sau teatru), sofişti, grămătici sau diverşi învăţaţi (între subiectele abordate: educaţia, retorica, filosofia sau literatura), laici creştini (explicându-le diverse aspecte ale învăţăturii creştine), păgâni (dându-le ca model de morală şi asceză filosofii greci), locuitori din Pelusium (corespondând cu ei despre problemele cetăţii, presiunea fiscală) ş.a. Din toată corespondenţa lui se degajă liniile de forţă ale gândirii şi spiritualităţii sale, precum şi vasta sa cultură. Scrie într-un stil îngrijit şi elevat, citează din marii clasici ai antichităţii (Demostene, Homer, Platon sau Aristotel), uneori numindu-i, de cele mai multe ori însă nu. Unele scrisori au şi un conţinut doctrinar, criticând diverse erezii, însă cele mai multe au în vedere exegeza biblică; nu e de acord cu alegorizarea excesivă a Scripturilor, ci e favorabil interpretării ei istorice. Corpusul său epistolar exprimă îngemănarea armonioasă dintre gândirea Bisericii şi cultura greacă clasică, ceea ce s-a numit mai târziu elenismul creştin. Înţelepciunea şi experienţa sa spirituală, vastele sale cunoştinţe, autoritatea de care s-a bucurat în epocă au făcut din el o personalitate ilustră a timpului sau, cum se exprimă Ioan G. Coman, „un adevărat oracol al Deltei Nilului”. A murit în jurul anului 440. E prăznuit la 4 februarie.

 

Bibliografie:

Pierre Évieux, Isidore de Péluse, Théologie Historique 99, Beauchesne, Paris, 1995.

Ursula Treu, „Isidore of Pelusium and the Grammaticus Ophelius”, Studia Patristica vol. XXXII, Peeters, Leuve, 1997, pp. 376-379.

Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, II/2, trad. de Hanibal Stănciulescu, Editura Polirom, Iaşi, 2004.

Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. III, Ed. IBMBOR, Bucureşti 1988.

 

Articol publicat în Revista Renașterea, februarie 2019

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Mai multe din Eseu
Viața Arhimandritului Cleopa Ilie

Viața Arhimandritului Cleopa Ilie

S-a născut în data de 10 aprilie 1912 la Sulița, județul Botoșani, fiind al cincilea copil din cei zece ai unei familii de ţărani harnici şi credincioşi. Părinţii săi, Alexandru şi Ana Ilie, l-au botezat cu numele de Constantin. După ce a urmat cursurile şcolii...

Viața Părintelui Nicolae Steinhardt

Viața Părintelui Nicolae Steinhardt

Nicolae Aurelian Steinhardt s-a născut în anul 1912, în comuna Pantelimon din Bucureşti, într-o familie de evrei. Clasele primare le-a urmat o parte acasă, o parte la Școala Clemenţa. La Liceul „Spiru Haret” a fost singurul dintre cei patru elevi israeliţi care nu a...

Să păstrăm credinţa deschisă | Mircea Gelu Buta

Să păstrăm credinţa deschisă | Mircea Gelu Buta

Cuvintele lui Isus Fiul lui Sirah vin dintr-o lume în care sănătatea, boala, viața și moartea, pacientul și medicul, omul și natura sunt vă zuțe într-o strânsă legătură: „Doctorului, pentru slujba lui, dă-i cinstirea ce i se cuvine,/ căci, și pe el, Domnul L-a făcut./...