În aria răsăriteană s-a încetățenit, după tradiție, ca și părinții Născătoarei de Dumnezeu, Drepții Ioachim și Ana, să fie cinstiți cu praznic la data de 9 septembrie. După Nașterea Maicii Domnului, ținută la 8 septembrie, urmează sărbătorirea celor care i-au dat naștere. Lor li s-au dedicat și alte zile de prăznuire care sunt consemnate în calendarul răsăritean: la data de 9 decembrie – Zămislirea Sfintei Ana[1] și la 25 iulie Adormirea Sfintei Ana[2]. În tradiția Bisericii Romano-Catolice ei sunt serbați în ziua de 26 iulie.

Existența numelui celor doi sfinți nu este consemnată în Sfânta Scriptură ei fiind menționați în Evangheliile Apocrife, Protoevanghelia lui Iacob, Evanghelia lui Pseudo-Matei.

Sfântul Ioachim provenea din seminția lui Iuda, trăgându-și neamul din casa lui David. Mama Maicii lui Dumnezeu a fost dată în căsătorie Dreptului Ioachim în pământul Galileei, în cetatea Nazaret. Ajungând la bătrânețe, acești doi credincioși tovarăși de viață, duceau un trai drept, în întregime închinat lui Dumnezeu – făceau rugăciuni lungi și zăboveau în casa Domnului. Singuri, fără urmași de parte bărbătească sau femeiască, înaintați în vârstă, Ioachim și Ana nu încetau a se ruga lui Dumnezeu să le dăruiască un copil. Nici bătrânețile, nici stârpiciunea Anei nu i-au deznădăjduit, în rugămințile lor către Dumnezeu; ei făgăduiesc că, de vor primi de la Domnul un fiu sau o fiică, îl vor închina templului. Dumnezeu în necuprinsa Lui bunătate rodește această ramură stearpă și uscată din tulpina lui David, Sfânta Ana, care rămâne însărcinată și naște o fiică, căreia îi pune numele de Maria. Această fiică a lui David nu este asemenea celorlalte fiice ale oamenilor, ci este una fără seamăn, e femeia pe care a făgăduit-o Dumnezeu protopărinților noștri Adam și Eva. Un nou orizont se deschide de acum omenirii, începe a se scrie istoria mântuirii[3].

Părinții au avut grijă de creșterea Fecioarei Maria ca lumina ochilor lor, știind prin revelație divină că ea este plină de har precum soarele cu razele sale. Când Maria ajuns la vârsta de trei ani, părinții ei au dus cu slavă în biserica Domnului, însoțindu-o pe ea cu făclii aprinse, consacrându-o lui Dumnezeu, așa cum au promis. Ioachim a fost chemat la Domnul la vârsta de optzeci de ani, iar Sfânta Ana a rămas văduvă și a mai trăit până când a fost de șaptezeci și nouă de ani[4].

Iconografia Sfântului Ioachim

Istoria reprezentărilor Dreptului Ioachim a fost deseori asociată cu scenele ce redau viața Sfintei Ana sau a Mariei, alteori este inclus în temele genealogice, precum cea a Arborelui lui Ieseu. Chipul său este asemenea unui cuvios trecut de tinerețe, înveșmântat în tunică lungă și manta. După Dionisie el este cu cărunțele, cu barba rotundă[5]. În unele reprezentări, hainele sale sunt similare cu cele ale păstorilor, cu pălărie sau căciulă (fes, turban), pantaloni și tunică scurtă, atributele sale fiind un toiag specific păstorilor, ori doi porumbei.

Iconografia Sfintei Ana

Cultul Sfintei Ana era cunoscut încă din primele veacuri, astfel se menționează că la Ierusalim exista o biserică închinată ei în apropiere de cea presupusă a Nașterii Fecioarei. De asemenea în timpul împăratului Justinian i s-a construit o altă biserică la Constantinopol. Din anul 710 erau venerate moaștele și moforionul său.

Atributele ei sunt o carte – deschisă ori închisă, crinul și Fecioara Maria ce avea pe piept chipul lui Iisus, asemeni unei viitoare nașteri. Din Erminie ea este descrisă asemenea unei femei bătrâne, purtând chiton, veșmânt roșu dedesupt și himation verde deasupra[6]. Ea este patroana femeilor văduve, a celor tinere necăsătorite, a pelerinilor ce călătoresc pe mare și în munți, a gospodarilor, croitorilor, morarilor, etc.

În Erminia de pictură bizantină a lui Dionisie, ei sunt redați în următoarele scene: Zămislirea Fecioarei, Nașterea Maicii Domnului, Preoții binecuvântându-o pe Sfânta Fecioară, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Iosif primind pe Prea Sfânta Fecioară, Iosif văzându-o îngreunată (pe Ana), Întâlnirea cu Elisabeta, Adormirea Sfintei Ana[7]. În unele locașuri de cult apar și alte două scene legate de Rugăciunea Dreptei Ana și a lui Ioachim. Sfânta Ana este zugrăvită purtând-o în brațe pe Maica Domnului pruncă, iar uneori sunt zugrăviți amândoi drepții Ioachim și Ana cu Fecioara, copilă, între dânșii. Mai rar, Sfânta Ana se zugrăvește și singură[8].

În spațiul interior al bisericilor ortodoxe ei se regăsesc pictați înaintea Sfântului Altar pe peretele de nord și de sud, dinpreună cu Sfinții Zaharia și Elisabeta.

Printre cele mai frumoase exemple pot fi numite cele de la Biserica Mănăstirii Chora din Constantinopol, unde se păstrează cu multă prețiozitate cel mai amplu ciclu care îi cuprinde pe Sfinții Ioachim și Ana. Scena ce poartă denumirea Alintarea Maicii Domnului îi redă împreună, sus ținându-o pe prunca Maria, ce îi privește cu bucurie. Figurile sfinților părinți stau față în față, compunând prin atitudinea și mișcarea lor o formă ovoidală, închisă, definind unitatea, echilibrul și armonia dintre ei. Dreapta Ana se reliefează prin veșmintele colorate în roșu stins și albastru, ce ne amintesc de maforionul Născătoarei de Dumnezeu, în vreme ce Dreptul Ioachim este îmbrăcat într-o tunică lungă, în nuanțe rafinate ale sienei naturale. Compoziția e profi lată pe fondul de aur, fiind mărginită de o clădire scundă, secondată de alte două figuri, de o parte și de cealaltă.

Îi celebrăm și îi cinstim împreună cu sacerdoții bisericii la sfârșitul serviciilor divine, pomenindu-i pe ei ca adevărați părinți ai noștri, rugându-i să ducă jerfa credincioșilor lui Hristos, Adevăratul Dumnezeul nostru: pentru rugăciunile… Sfinților, drepților și dumnezeieștilor Părinți Ioachim și Ana și pentru ale tuturor sfinților, să ne miluiască și să ne mântuiască pe noi ca un bun și de oameni iubitor. Amin.

[1] Mineiul pe luna Decembrie, Ed Vânători-Neamț, Mănăstirea Sihastria, 2006, p. 176, 177.

[2] Mineiul pe luna Iulie, Ed Vânători-Neamț, Mănăstirea Sihastria, 2006, p. 133.

[3] Pr. Prof. Petru Rezuș, Mariologia Ortodoxă, în rev. „Ortodoxia”, (1950), nr. 4 , p. 517.

[4] Ibidem, p. 136.

[5] Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Ed. Sophia, București, 2000, p. 89.

[6] Ibidem, pp. 89, 279.

[7] Ibidem, pp. 138, 139

[8] Ibidem, pp. 89, 138, 184, 210.