„Țarina” și „roada cea bună”

de | nov. 21, 2020 | Eseu

Aspecte introductive

Hristos e pragmatic astăzi. Rostește o parabolă cu miez, menită să răspundă unei întrebări venite din public. Înainte de aceasta, însă, se răfuiește, cum Îi place Lui, cu fariseii. La început, le vorbește ucenicilor despre aceștia și crtitică fățărnicia lor. Arată că Dumnezeul iubirii nu poate fi altfel decât și Cel al sincerității. Că în atotștiința Lui, nu poate fi dus cu zăhărelul. De aceea, sfătuiește scoaterea acelui „ghimpe”din trupul oricărui următor al său.

 Dinspre sinceritate, ca element de o necesitate apodictică a vieții veșnice, El mută discursul înspre mărturisire. Cel ce e sincer, nu cunoaște teama. În plus, le oferă și o frumoasă motivație spre a nu trăi frici inutile. „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi după aceasta n-au ce să mai facă. Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în gheena; da, vă zic vouă, de acela să vă temeţi”. Accentul e clar și bine pus. Viața de aici nu valorează nimic, dacă nu reprezintă anticamera veșniciei. Or, dacă ea este așa, de ce ar trebui pus preț, mai mult decât e necesar, pe formalismele ce ar putea să o cosmetizeze și să o transforme dintr-o realitate și așa fadă, într-un univers al falsității?

Învățătorul continuă apoi cu câteva sfaturi, vorbește despre mărturisire și importanța ei și despre o calitate importantă a creștinului: aceea de a fi spontan. Actul mărturisirii nu este unul regizat. Viața permite uneori oamenilor să mimeze diferite comportamente. În general cele pozitive, fac adesea obiectul unei astfel de manifestări. Devin acte de complezență. Mărturisirea lui Dumnezeu este, însă, rodul unui gest spontan. În general, cei chemați la martiriu, de exemplu, n-au răgazul de a-și alcătui un discurs pompos, ce să stoarcă lacrimi. Persuasiunea rezidă, în cazul lor, în modul în care-și pecetluiesc crezul. Răbdând și oferind viața lor pământească în schimbul alteia mai bune, eterne. Accentul cade tocmai pe acest fapt, nu pe vorba lungă și discursul iscusit. De aceea, Hristos insistă asupra faptului că, cei chemați să mărturiseasă despre El nu trebuie să se îngrijească de aspectele retorice. Acestea trebuie lăsate în seama Duhului. Se va face lucrarea Lui prin ei atunci. Rolul lor este acela de a se fortifica în credință, spre a nu da înapoi în ceasul cel mai important.

 Lansat într-un expozeu pe care-L susține cu vervă, Hristos se trezește dintr-o dată întrerupt de un om ce-și are o întrebare. Așa cum adulții sunt adesea întrerupți, în mijlocul unor importante discuții,de copilașii care le cer să repare o jucărie stricată, sau au și ei întrebările lor existențiale. Aidoma lor, nu se supără. Umanitatea întreagă are minte de copil la vremea Întrupării. I se cere să mijlocească în problema unei moșteniri. Hristos, însă, își declină competențele. Nu e treaba lui Dumnezeu să se ocupe de mărunțișuri mundane. Nițel agasat, probabil de insistența acestui om, se folosește de prilej, pentru a da o frumoasă lecție mulțimii. Nu înainte de a enunța un postulat al propovăduirii Sale: „Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale”.

O lectură socială?

Spre a ilustra ceea ce spusese anterior, se transpune din nou în rolul povestitorului. Al unuia ce educă prin cele aduse în atenție. Vorbește despre un om bogat căruia i-a rodit țarina. Într-o zonă ca cea a Israelului, agricultura e mereu un proces ce-și are doza sa de risc. Precipitațiile sunt reduse, iar omul e la cheremul vremii. Lăcustele pot veni oricând să-i distrugă bruma de recoltă, iar seceta i-o poate aduce la pieire. Rabbi alege să vorbească despre un om aparent norocos. Lui i-a rodit țarina. Aici se-ncheie incipitul. De-acum, întreaga poveste se bazează pe reconstituirea unui monolog interior, urmat de un dialog cu divinitatea.

E Hristos dușmanul bogăției?

O primă lectură a acestei povești vine parcă să deconspire un Hristos ce se războiește cu bogații și vede în avutul lor impedimentul înspre urcarea către Împărăție. Citită în corelație cu fraza de început, parabola devoalează însă, un aspect important. Nu bogăția e problema, ci raportarea omului la dânsa. Inițial, abundența roadelor generează o stare de frică. Hambarele sunt neîncăpătoare și atâta amar de bucate nu pot rămâne afară. Pot fi distruse de intemperii, mâncate de păsările cerului, pustiitte de gâze sau de șoareci.

 Apoi, anumiți senzori se activează în cugetul lui de antreprenor. Gândește rapid și eficient din perspectiva lumii și găsește soluții. Va strica jitnițele, va face altele noi… Lucruri firești, gânduri ce nu sunt întru totul anormale. Ceea ce-L irită pe Dumnezeu e îngâmfarea ce vine după ele: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te”.

Dumnezeu nu se-mpiedică nici de roada, nici de hambarele omului avut. E cel ce S-a îngrijit ca pământul să rodească și l-ar vrea pe beneficiar bucuros și împlinit. Ar dori, însă, ca el să nu se plafoneze. Să poată să vadă dincolo de producția pământului. Sau, mai bine zis, prin ea. Înspre adevărata și veșnica țarină, înspre roada cu adevărat neprețuită. Or el, tocmai de asta nu e capabil. Ba mai mult, îi impune și sufletului o stare de repaus. Ca și când acest organ sensibil, menit să se odihnească abia dincolo, ar putea să-și găsească împlinirea aici. De-aici începe adevăratul mesaj social al Evangheliei. Dumnezeu ascultă dialogul și-i împlinește cererea. Îi cheamă sufletul la odihnă. Vorba vine. Neînțelegerea unor aspecte fundamentale va fi cea care numai odihnă nu-i va aduce frământatului suflet al bogatului.

 De bună seamă, nu i-ar fi fost greu bietului om să se gândească și la cei suferinzi și flămânzi, în momentul în care binecuvântarea a adăstat în casa lui! Să-și răsplătească slugile, căci contribuiseră în mod cert la reușita întregului demers. Să-i aibă în vedere pe cei mai puțin norocoși, care vor fi muncit și ei. Și dacă de asta nu ar fi fost în stare, măcar un gest, cât de mititel de recunoștință, adresat divinității, ar fi fost binevenit.

 Dar nu! De-ndată ce se vede cocoțat pe sărăcie, omul se crede stăpânul lumii. Ce Dumnezeu! Ce binecuvântare! Munca e cea care l-a adus la astfel de rezultate. Lui trebuie să-și fie recunoscător. Își va face-un monument din propriile-i păreri și nu va lăsa pe nimeni să-i zdruncine concepția despre sine. Dar ultimul cuvânt e totuși, al altcuiva. Și-acela face ca socoteala de acasă să nu se potrivească cu cea din târg.

            „Nebune!”

 În cultura iudaică, a-l numi pe celălalt nebun (meșugaion era, parcă, termenul în cauză), era un fapt interzis. Doar Dumnezeu avea acest privilegiu. Însuși Hristos vorbește la un moment dat despre însemnătatea acestui cuvânt și substraturile lui, teologice și emoționale. Cum e un privilegiu divin, de care Creatorul însuși se folosește rar, e surprinzător că el apare aici. Și dacă zice Dumnezeu, omul e nebun. Boala lui rezidă tocmai în cele spuse mai sus. Întrucât e avansată tare, tratament nu mai există. Sufletul, menit de om odihnei pentru mulți ani, e hărăzit de Dumnezeu plecării. Și încă chiar în acea noapte. Nu! Dumnezeu nu e moartea pasiunii și nu-L vrea pe om nefericit. Doar că… Omul însuși se condamnă, prin atitudinea sa. În fața libertății umane, însăși dragostea Divină e neputincioasă. Hristos conchide trist: „Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.”

            Aspecte conclusive

Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina nu e însă, doar un fairy tail, menit să adoarmă copiii, sau să sperie adulții. Aduce în atenție o situație cum sunt multe și în zilele noastre. Dacă vom coborî cu mintea în inimă, vom identifica de bună seamă multe situații în care am acționat ca cel prezentat aici. Spre deosebire de omul bogat din Evanghelie, am avut și avem încă posibilitatea de a ne schimba modul de viață. Dumnezeu nu ne-a semnat încă, condamnarea definitivă. Depinde de noi, dacă vrem cu adevărat să înțelegem concluzia poveștii și să ne îmbogățim în Dumnezeu. Un lucru ne ascunde Hristos. Sau poate vrea să ne lase să-l descoperim noi înșine. O spun toți Sfinții Părinți, fără excepție: când sufletul se-mbogățește de prezența divină, vin cu prisosință și celelalte daruri. Diferența rezidă în faptul că nu mai e robit de ele. Devin ustensile utile, ce sunt folosite înspre binele comun și nu-l fac să-și piardă direcția înspre destinația finală, anume viața cea de veci. Dumnezeu nu ne vrea, nici săraci, nici proști. Dar, ca și anumite forme ale dragostei, uneori și bogăția prostește (orbește, ar zice unii). De aceea, e important să fie bine înțelese și folosite corespunzător. Nu mă credeți? Încercați și vă veți convinge singuri.  

„Țarina” și „roada cea bună”

 
Play/Pause Episode
00:00 / 9:00
Rewind 30 Seconds
1X
<a href="https://radiorenasterea.ro/author/maxim-morariu/" target="_self">Ierom. Maxim Morariu</a>

Ierom. Maxim Morariu

Doctor în teologie al Faculății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității Babeș-Bolyai (UBB) din Cluj-Napoca (Summa cum laudae). A absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă clujeană (ca şef de promoţie) și un masterat în ,,Consiliere Pastorală şi Asistență Psihosocială”, în cadrul facultăţii menţionate, Facultatea de Istorie și Filosofie, nivel licență (2014), și masteratul în ,,Istoria Europei de Sud-est” (2016), Institutul Ecumenic de la Bossey (Universitatea din Geneva, 2018), și a studiat la Universitățile din Kosice, Graz, Belgrad, precum și la Universitatea Pontificală Angelicum din Roma, Italia. A publicat, editat, coordonat sau tradus nu mai puțin de 26 de volume și peste 300 de studii și articole de specialitate în țară și străinătate. Este membru editorial a 8 reviste de specialitate (2 indexate Web of Science), membru fondator și redactor-șef al Revistei Astra Salvensis, recunoscută la nivel internațional, secretar științific al Despărțământului „Vasile Moga” al ASTREI Sebeș și al Centrului de Studii „Ioan Lupaș” din cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, membru al Institutului de Istorie Eclesiastică „Nicolae Bocșan” (Cluj-Napoca) și cercetător asociat al Universității din Pretoria (Africa de Sud). Ca om de radio realizează emisiuni și rubrici pentru Radio Renașterea (Cluj-Napoca), Radio Trinitas (București) și Radio Someș (Bistrița).

Ultimele articole

Pe Dumnezeu îl primim în Biserică

Pe Dumnezeu îl primim în Biserică

Copila nevinovată, de trei ani şi ceva, aşa cum au promis Ioachim şi Ana atunci când Dumnezeu le-a dat-o în dar, a fost dusă într-o toamnă, într-un început de iarnă ca şi acesta, la templul din Ierusalim. Şi n-a fost dusă acolo, aşa cum multe fecioare erau duse pentru...

„Aproapele” și mântuirea noastră

„Aproapele” și mântuirea noastră

Aspecte introductive             Episodul de astăzi face parte dintr-un capitol extrem de dens din punct de vedere teologic. Și bogat în evenimente. În debutul lui, Învățătorul își surprinde discipolii. Alege...

Mai multe din Eseu
„Aproapele” și mântuirea noastră

„Aproapele” și mântuirea noastră

Aspecte introductive             Episodul de astăzi face parte dintr-un capitol extrem de dens din punct de vedere teologic. Și bogat în evenimente. În debutul lui, Învățătorul își surprinde discipolii. Alege...

Dumnezeul ce tămăduiește și învie

Dumnezeul ce tămăduiește și învie

Aspecte introductive Capitolul ce găzduiește pericopa evanghelică de astăzi, cel de-al optulea al relatării lui Luca, e unul amplu și dens în informații. Hristos e prezentat aici în mai multe ipostaze. Tămăduiește, propovăduiește, călătorește și nu refuză nimănui...

Bogăția, fariseismul și Împărăția lui Dumnezeu

Bogăția, fariseismul și Împărăția lui Dumnezeu

Text și context Plasată în cel de-al șaisprezecelea capitol al Evangheliei după Luca, pericopa de astăzi face parte dintr-o înșiruire de parabole, rostite de Mântuitorul Hristos, în cadrul cărora se vorbește despre Împărăția lui Dumnezeu și dobândirea ei. Învățătorul...