Pururea fecioria Maicii Domnului și nașterea mai presus de fire a Mântuitorului au făcut ca multe minţi, îndepărtate de spiritul Evangheliei și lipsite de smerenia cugetării adânci, să rătăcească. Nu doar în primele veacuri, dar și astăzi sunt voci care susţin că Maica Domnului a avut o viaţă de femeie obișnuită, a trăit cu bărbatul ei (bătrânul Iosif), iar Mântuitorul a fost doar unul din copiii născuţi de ea. Confuzia fiind dată, mai ales, de expresia „mama ta și fraţii tăi” (Mt 12, 47; Mc 3, 32; Lc 8, 20). Cum stau lucrurile cu adevărat? Care este învăţătura multimilenară a Bisericii în acest sens? De ce e important să înțelegem care este adevărul despre Fecioara Maria?
Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe afirmă că Mântuitorul „S-a născut de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria”. Această afirmaţie i-a provocat pe autorii catehismelor să ridice întrebarea: „Ce înseamnă de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara ? Care este partea Duhului Sfânt și care a Fecioarei Maria în întruparea Cuvântului?”. La această întrebare s-a răspuns astfel: „Fiul lui Dumnezeu S-a zămislit ca om din Fecioară. Deci S-a zămislit fără de sămânţă bărbătească. Dar această zămislire minunată nu s-ar fi putut face fără lucrarea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt a făcut ca Fecioara să zămislească fără sămânţă bărbătească pe Fiul lui Dumnezeu ca om”[1].
O cinstim pentru că Dumnezeu a preamărit-o
Pentru că titlul articolului se referă la temeiuri de cinstire, vom evidenția ca principal felul în care Dumnezeu s-a raportat la Fecioara Maria. Prin urmare, o cinstim pe Maica Domnului pentru că mai întâi a cinstit-o Dumnezeu. E omul, persoana căreia i-a acordat cea mai înaltă preţuire: a pus-o pe tronul cerului, a făcut-o Mama Fiului Său. „Și a zis Maria către înger : Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat? Și răspunzând îngerul, i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri…” (Lc 1, 34-35).
Părinţii Bisericii subliniază: „Duhul Sfânt S-a pogorât peste ea…, dându-i puterea de a primi Dumnezeirea Cuvântului și puterea de a naște. Atunci a umbrit-o Înţelepciunea ipostatică și Puterea Prea Înaltului Dumnezeu, adică Fiul lui Dumnezeu, Cel de o fiinţă cu Tatăl, ca o sămânţă dumnezeiască, și Și-a alcătuit Luiși din sângiurile ei trup însufleţit”[2].
Pururea Fecioria Maicii Domnului
Piatra de poticnire pentru mulţi a fost fecioria Maicii Sfinte înainte și după naștere. Deși textul din Matei e limpede: „fiindcă ceea ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt” (Mt 1, 20), mulţi n-au putut să-și depășească puţinătatea sufletului și a minţii. De aici și până la negarea lui Nestorie, care afirma că Maria nu a fost Născătoare de Dumnezeu, n-a fost decât un pas. Sinodul de la Efes, 431, a fost cel care a reglementat dogma despre Fecioara Maria.
Una dintre cele mai cunoscute rugăciuni adresate Maicii Sfinte, care respectă și afirmă dogma Părinţilor de la Efes, este aceasta: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te ceea ce ești plină de har, Marie, Domnul este cu Tine. Binecuvântată ești Tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui Tău. Că ai născut pe Hristos, Mântuitorul sufletelor noastre…”. În ea mărturisim că Maica Domnului este „Născătoare de Dumnezeu” (theotokos) și „fecioară”, două adevăruri fundamentale pentru cineva care pretinde că o cinstește[3].
Nașterea mai presus de fire are nevoie de credinţa noastră, altfel nu o vom putea înţelege și cuprinde. Părintele Alexandru Schmemann spune că: „În Hristos, în nașterea Sa, prin venirea Sa în lume se naște o nouă umanitate, care nu se trage nici din trup și nici din robia noastră autoimpusă faţă de patimi, ci din Dumnezeu. Dumnezeu Însuși se logodește cu umanitatea în persoana celui mai sublim rod al Creaţiei Sale: Preacurata Fecioară Maria. Și prin ea, prin credinţa și ascultarea ei, ni-L dă pe Fiul Său Cel Unul-Născut. Noul Adam intră în lume pentru a se uni cu noi și pentru a-l ridica pe întâiul Adam care nu a fost zidit de „natură”, ci de Dumnezeu. Aceasta ajungem să credem, cu cutremur și bucurie, în cazul în care credem în Hristos și, din acest motiv, atunci când Îl acceptăm pe El ca Dumnezeu și Mântuitor, recunoaștem și pururea fecioria Maicii Sale, prin care Duhul și Iubirea cuceresc materia și legile ei”[4].
Aceste realități sunt greu de acceptat dacă punem cugetarea personală, raţionăm ca unii care le-am cuprinde pe toate. Cum poate o minte să conceapă că acolo unde a sălășluit Cel „născut, nu făcut”, în Sfânta Sfintelor, în Templul cel Sfinţit de harul Creatorului, ar fi răsărit și făptură zămislită din patimă omenească? Greul acceptării unui adevăr de o asemenea înălţime stă în decantarea pe ochiul inimii a impurităţile generate de modul personal de vieţuire. Omul care cugetă asemenea neadevăruri stă sub incidenţa cuvintelor „luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat” (Mt 6, 23- 24). Sfântul Pavel ne face să înţelegem și mai lămurit incapacitatea de a pătrunde adevărul, dacă nu sunt echipaţi corespunzător: „Toate sunt curate pentru cei curaţi, iar pentru cei întinaţi și necredincioși nimeni nu este curat, ci li s-au întinat lor și mintea și cugetul” (Tit 1, 15).
Cu alte cuvinte, „Născătoare de Dumnezeu”, „pururea Fecioară”, „zămislire de la Duhul Sfânt”, și alte sintagme mariologice, pot fi înţelese dacă avem smerenia să afirmăm că sunt aspecte în viaţă ce nu au nevoie de explicaţii logice, ci duhovnicești, teologice, supraraţionale. Maica Domnului, credem sau nu, propovăduim sau nu, ne îndoim sau nu, este și va fi Născătoarea de Dumnezeu și Pururea Fecioară.
[1] Învăţătura de credinţă ortodoxă, Învăţătura despre Dumnezeu, Renașterea, ed. II, Cluj-Napoca, 2001, p. 104
[2] Învăţătura de credinţă ortodoxă, p. 105.
[3] Alexandru Schmemann, Maica Domnului, trad. Cezar Login, Patmos, ClujNapoca, 2010, p. 18.
[4] Ibidem.
