Duminica Cincizecimii este sărbătoarea întemeierii Bisericii creştine, deoarece în această zi, după cuvântarea Apostolului Petru, s-au convertit la creştinism aproximativ 3.000 de persoane, definind cea dintâi comunitate de creştini de la Ierusalim[1].
Prăznuirea acestei sărbători este apostolică, ea fiind amintită şi în Constituţiile Apostolice, ca un moment când erau eliberaţi sclavii de muncile obişnuite. Pelerina apuseană Egeria ne descrie în secolul al IV-lea, felul cum se ţinea acest praznic. În acelaşi context, Eusebiu al Cezareei aminteşte de faptul că, Cincizecimea se celebra ca o dublă sărbătoare alături de Înălţarea Domnului până la începutul secolului al V-lea. În primele veacuri, în timpul privegherilor din ajun se făcea botezul catehumenilor, se împodobeau casele cu ramuri de nuc sau tei în semn de bucurie reprezentând limbile de foc ale Duhului Sfânt care s-au pogorât peste Apostoli, tradiţie păstrată şi azi în Biserica Ortodoxă.[2]
Originea sărbătorii este anunţată încă din Vechiul Testament, ea fiind celebrată pentru a comemora amintirea legământului făcut de Dumnezeu cu poporul ales, fiind, în acest context, o sărbătoare a recunoştiinţei pentru primele roade ale pământului (Numeri 28, 26) şi în acelaşi timp, pentru noua recoltă (Ieşire, 23, 16). Deoarece se ţinea după cincizeci de zile după Paştele iudaic mai purta denumirea de Sărbătoarea Sărbătorilor (Deuteronom 16, 9-10).[3]
În ziua Cincizecimii puterea sfinţitoare a celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi a consfinţit asupra Apostolilor, împlinirea ultimă a făgăduinţei divine. Dumnezeu Tătăl, este Creatorul celor văzute şi nevăzute; Dumnezeu Fiul, Răscumpărătorul, Cel prin care L-am cunoscut pe Tatăl şi prin care Duhul Sfânt a venit în lume; iar Dumnezeu Duhul Sfânt Mângâietorul este cel care purcede de la Tatăl.[4]
Textul scripturistic amintit în Faptele Apostolilor (2,1-21), ne vestește momentul pogorârii Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli adunaţi împreună. Pogorându-se din cer un tunet ca o suflare de vânt vijelios a umplut locul unde erau ei adunaţi; arătându-li-se nişte limbi de foc, ce s-au lăsat pe fiecare dintre ei. Umpluţi de Duhul cel Sfânt ei au început să vorbească în alte limbi, vestind Evanghelia după puterea duhului.
Erminia de la Athos istoriseşte minunea pentru a fi călăuză iconarilor: Casă şi într-însa cei 12 apostoli şezând împrejur pe scaune; și dindosul lor o cămară mică, şi în ea un om ţine înaintea lui o năframă, cu amândouă mâinile; şi în năframa aceea 12 hârtii înfăşurate şi purtând (fiecare câte o) coroană în capătul ei; şi deasupra omului scrierea aceasta: Lumea. Şi deasupra casei Sfântul Duh, în chip de limbi de foc, cu multă lumină; şi 12 limbi de foc coborând şi şezând pe (creştet la) fieşcare din apostoli.[5]
Iconografia sărbătorii
Sărbătoarea Rusaliilor are două icoane distincte. Prima este cea a Pogorârii Duhului Sfânt asupra Apostolilor şi implicit a lumii, iar cea de-a doua a Sfintei Treimi, aşa cum se cunoaşte în iconografia tradiţiei bizantine sub forma celor trei îngeri în ospeţie la patriarhul Avraam, lângă stejarul din Mamvri.
În interiorul bisericii, scena se zugrăveşte pe bolta în leagăn de deasupra Sfântului Altar, iar ca icoană portabilă ea se regăseşte pe iconostas în rândul celor douăsprezece icoane prăznicar şi în registrul de jos împreună cu icoanele împărăteşti, atunci când locaşul de cult este consacrat sărbătorii. Rareori se mai pictează scena şi în absida sudică din naosul bisericii.
Tema Pogorârii face parte din Ciclul Glorificării lui Iisus, chiar dacă El lipseşte din icoană, locul Său fiind preluat, în anumite exemple, de Fecioară. În majoritatea reprezentărilor se observă tronul gol din mijlocul Apostolilor adunaţi, iar uneori, Hristos este redat bust deasupra Discipolilor.[6]
Unele dintre cele mai vechi imagini ale temei datează din veacul al VI-lea, fiind ilustrată în fildeșul Dijon și în Evanghelia lui Rabula[7].
Simplitatea compoziţională este susţinută şi de cea cromatică. Unitatea de credinţă este sugerată de ansamblul luminos şi deschis redat prin veşmintele antice de culoarea alb ocru şi alb albastru, cu care sunt reprezentaţi Apostolii. În mijlocul celor 12 Apostoli în picioare e prezentă Maica Domnului, într-un interior luminat. Deasupra lor este redat simbolul Duhului Sfânt, porumbelul, care coboară din cer; iar limbile de foc aeriene, uşoare, pâlpâie evocând un eveniment neobişnuit ca un mister. Foarte expresive, chipurile Apostolilor sunt întoarse spre privitor. Accentul de contrast este însăşi figura Fecioarei, în al cărei acord cromatic al maforionului şi al tunicii stau alături culorile de albastru şi violet.
Elementele decorative sunt dispuse într-un chenar ce mărgineşte scena; în cele două unghiuri superioare, create de desfăşurarea bolţii, putem observa ritmul ascendent de verticale care, prin arbuşti cu frunze de albastru şi verde, conduc privitorul spre ideea de mişcare şi creştere ca o paralelă la siluetele limbilor de foc şi ale trupurilor Apostolilor.
Apostolii
În partea mediană a icoanei stau Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Existenţa Apostolului Pavel semnalat în iconografia Înălţării şi a Cincizecimii apare din raţiuni simbolice deoarece el avea să devină unul dintre corifeii Apostolilor.[8] În nici o altă redare nu îi vedem stând în deplină armonie și unitate ca în acest caz, aceasta datorându-se harului ce coboară peste ei. Ei sunt pictați în perspectiva inversă; cei aflați mai sus sunt mai mari, decât cei din josul icoanei. Parcă fiecare e diferit în gestică și în cromatica vestimentației, acest detaliu reamintindu-ne că, diversitatea nu anulează unitatea. Pe lângă Sfântul Pavel sunt înfățișați evangheliștii cu cărți (Sfânta Evanghelie): Marcu și Luca, aceasta deoarece, în cea mai mare parte, consecințele Pogorârii Duhului Sfânt au ajuns, prin ei, până la marginile pământului. Ceilalți ucenici au filactere înfășurate în mâinile lor[9].
Mandorla limbilor de foc
În partea de sus vizualizăm cum dintr-un cerc sau semicerc, parțial descoperit, pornesc raze de lumină spre Ucenici. Acesta este simbolul cerului din care țâșnesc niște unde luminoase, egale ca număr, pentru fiecare discipol. El semnifică botezul fiecărei persoane făcut de Duhul Sfânt. Din centru se evidențiază și o rază mai lungă ce definește Duhul Sfânt. În icoana Sfintei Treimi cercul se definește ca înscriere a celor trei persoane în cuprinsul său: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Tot în cerc se rânduiesc și Apostolii din tema Rusaliilor, simbol al unității și armoniei.
Fecioara Maria
Prezenţa Fecioarei în ambianţa celor 12 Apostoli la Cincizecime am întâlnit-o în primele exemple, ea devenind o constantă în iconografia apuseană; la baza acestui detaliu iconografic se aminteşte versetul 14 din capitolul 1 al Faptelor Apostolilor dinainte de Pogorâre:[10] Toţi aceştia, într-un cuget, stăteau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Iisus şi cu fraţii lui. Unele reprezentări iconice, (în special icoanele ruseşti) nu o reprezintă pe Fecioară, locul ei, central, fiind lăsat liber, semn ce defineşte prezenţa nevăzută a Mântuitorului. Prezența ei se face simțită în iconografie, tot mai mult, după secolul al XVII-lea, pentru că, până atunci, silueta ei era vizibilă în icoana Înălțării Domnului, simbolizând chipul Bisericii.[11] Când nu este pictată Fecioara se poate înțelege de la sine că plinătatea Sfântului Duh ce a pogorât peste ea la Buna Vestire, îi aparținea deja.[12]
Cosmosul
În icoanele bizantine, cu precădere cele post bizantine, la baza compoziţiei întâlnim bustul unui rege ce are 12 suluri cuprinse într-un văl în braţele sale; acesta simbolizează cosmosul sau lumea ce a primit harul Duhului Sfânt. El a îmbătrânit datorită păcatului lui Adam și al Evei. Semicercul în care este înscris se plasează pe aceiași mediană cu scaulul gol rămas între apostoli. Referindu-se la prezenţa bătrânului rege, Sfântul Nicodim Aghioritul propune ca în locul său să fie pictat proorocul Ioil, deoarece atunci când Apostolul Petru se adresează mulţimilor în ziua Cincizecumii, el îl citează pe profetul amintit: Vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul (Ioil 3,1).[13] Sfântul Nicodim recunoaşte că în icoanele mai vechi era redat chiar profetul Ioil. El apare înveşmântat într-o mantie de culoarea roşie (sau un detaliu din vestimentaţie) ce desemnează jertfele de sânge ale diavolului,[14] cu cele 12 filactere închise semn al propovăduirii apostolice.
Elementele de arhitectură
Două corpuri simetrice de clădiri cu acoperișuri plate (vizibile în icoanele grecești) secondează planul secund. Ele au o deschidere largă, centrală, indicând foișorul din Ierusalim, în care a avut loc evenimentul tainic.
Concluzii
Icoanele cu tema Pogorârii Sfântului Duh reflectă aplecarea iconografilor spre Tradiție și spre Scriptură. Cu toate acestea, se impun două tipuri iconice; cel dintâi cu prezența Mariei ce provine din veacul al VI-lea și se redescoperă după cel de-al XVII-lea secol, fiind necanonic și cel de-al doilea este cel fără silueta Fecioarei, considerat canonic și apare tot din veacul al VI-lea. Porumbelul și bătrânul rege-cosmosul sunt, de asemenea, elemente ce intră în compoziția icoanei. Uneori iconografii inversează poziția regelui-cosmos așezându-l în mijlocul Apostolilor sau în rare cazuri eliminându-l.
Redescoperind atmosfera de unitate şi credinţă, dar şi de bucurie, a prezenţei Sfântului Duh să ne asemănăm și noi Sfinţilor Apostoli, rostind troparul sărbătorii:
Binecuvântat eşti, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce preaînţelepţi pe pescari i-ai arătat, trimiţându-le lor Duhul Sfânt; şi printr-înşii lumea ai vânat, Dătătorule de viaţă, slavă Ţie![15]
[1] În redactarea acestui articol s-a avut în vedere și cartea Marcel Ghe. Muntean, Repertoriul picturii bizantine.Icoane de praznic, Ed. Renașterii, Cluj-Napoca, 2014, pp. 145-156.
[2] Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica Generală cu noţiuni de artă Bisericească şi pictură creştină, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993, p. 224, 225.
[3] Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Ed. Sophia, București, 2003, p. 214.
[4] Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, p. 214.
[5] Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Ed. Sophia, București, 2000, p. 119.
[6] Louis Réau, Iconogrphie de L’Art Chrétien, t. II, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 1957, p. 591.
[7] Nikolai Ozolin, Iconografia Ortodoxă a Cincizecimii, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2002, pp. 153-154.
[8] Constantine Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină, Ed. Sophia, București, 2005, p.128.
[9] Forest Jim, Icoana în rugăciune, Ed. Pro Vita, p. 132.
[10] Louis Réau, Iconogrphie de L’Art Chrétien, p. 594.
[11] Paul Evdochimov, Arta icoanei, o teologie a frumuseţii, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1992, p. 283.
[12] Jim Forest, Icoana în rugăciune, p. 131.
[13] Constantine Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină, p. 127.
[14] Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, p. 225.
[15] Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, p.130.