Un proverb japonez spunea: „îţi doresc să trăieşti într-o epocă interesantă”. De bună seamă, vremurile pe care le trăim sunt interesante. Sunt şi puţin înspăimântătoare, căci tot ce e nou, produce frică de necunoscut. Datorită acestui aspect, suntem chemaţi să le trăim cum se cuvine. Să învăţăm din ele, din mesajul pe care îl transmit.
Din acest motiv, am decis ca în această perioadă, încărcată deopotrivă de emoţii precum frica sau, pentru unii, deznădejdea, cât şi de trăiri duhovniceşti intense, să vă invit să medităm împreună la evenimentele liturgice care ne aşteaptă. Ne pregătim aşadar să intrăm în Săptămâna Mare, a Patimilor, cum o numeau bunicii noştri. Ea vine după o perioadă de pregătire sufletească, în care am fost chemaţi să ne apropiem mai mult de Hristos. Cei care am făcut-o, suntem acum invitaţi să-l însoţim. Ca tovarăşi de drum. Să-i fim aproape pe calea spre Golgota. Avem de parcurs un drum greu. De aceea, merindea nu trebuie să ne lipsească. Iar de hrănit, ca să prindem puteri, trebuie să ne nutrim cu dragostea de aproapele, milostenie, smerenie, credinţă şi nădejde.
În aceste zile în care singurătatea, suferinţa şi abandonul macină sufletele multora dintre noi, suntem chemaţi să privim la cineva care a fost mult mai părăsit decât vom putea să fim noi vreodată. El, Fiul lui Dumnezeu, întrupat ca să salveze lumea, dintr-un simplu motiv, acela al iubirii, a ajuns să fie prigonit de cei pe care se străduia să îi salveze şi abandonat de cei apropiaţi. Cu siguranţă, sentimente mai profunde de tristeţe şi dezgust n-a experimentat nimeni! De aceea, poate nu ar fi greşit să privim mai atent înspre El în suferinţele noastre! Să-i vedem exemplul şi să găsim soluţii!
Un prim fapt ce se deduce din lectura pericopelor dedicate acestei etape din viaţa Mântuitorului, e lipsa de reproş. În suferinţă, omul caută responsabili, vinovaţi pentru neputinţele sale. De multe ori, starea de tensiune, de stres, acutizează acest comportament. Omul îşi doreşte externalizarea vinei, nu asumarea ei! Uneori, acest lucru vine ca un mecanism de coping, alteori ca o răbufnire a răutăţii umane. Hristos, însă, nu reproşează nimănui nimic. Deşi ştie totul de dinainte. Ştie ce va face Iuda, are habar despre trădarea lui Petru şi îi vede parcă pe ucenicii înfricoşaţi, ascunşi ca pisicile sub streaşină, de frica repercusiunilor. Şi totuşi, pe apostolul trădător îl numeşte prieten, iar celui care se va lepăda, îi temperează elanul justiţiar, atunci când acesta scoate sabia!
Închişi în casele noastre, interacţionând îndeaproape doar cu cei dragi şi prin mijloace tehnice cu mulţi alţii, am răspândit iertare şi binecuvântare, cum a făcut Hristos? Sau am dezlănţuit infernul urii ce se sălăşluieşte în sufletele noastre? Vă invit să medităm la acest aspect. Şi vă mai rog ceva: gândiţi-vă la cel mai mare duşman al vostru, la cel sau cea care v-a făcut mai mult rău în viaţa aceasta. Apoi gândiţi-vă la Hristos şi la faptul că el este apostolul prin excelenţă al iertării. Corelaţi cele două gânduri şi încercaţi să-i iertaţi, chiar dacă nedeplin, pe cei care v-au făcut rău. Simţiţi cum sufletul vostru este inundat de pace şi angoasa nu-şi mai găseşte loc? Şi e doar începutul drumului cu Hristos…
Sus să avem inimile!
Al vostru împreună rugător, Ieromonahul Maxim
