În ziua de 23 aprilie, Biserica Ortodoxă aduce cinstire Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruință (275-303), cel ce a trăit în veacul al IV-lea, în vremea împăratului roman Dioclețian (284-305). Despre Sfântul Mărturisitor pentru Hristos se știe că era din Lidda și că provenea din părinți creștini de neam strălucit, tatăl Gerontius și mama sa, Polychronia, calitățile lui ostășești propulsându-l ca tribun, iar, mai apoi, devenind comis.

Pornind cu zel a prigoni pe creștini, împăratul a dat ordin ca cei ce se vor împotrivi cinstirii idolilor să fie pedepsiți cu moartea și, fiind de față, tânărul oștean și-a recunoscut credința în Hristos, ca urmare a fost supus la nenumărate cazne și suferințe, apoi întemnițat, în speranța că se va lepăda de Dumnezeul cel veșnic. A fost împuns cu sulița și sângele i-a curs, dar a rămas nevătămat, tot la fel a fost legat de o roată țintuită cu vârfuri ascuțite, care i-a rupt trupul în bucăți, dar și de data aceasta a revenit sănătos. Va ieși învingător și din cuptorul cu var în care a fost aruncat. Chiar dacă a avut încălțările de fier, a reușit să scape din aceste cazne, după cum, la fel a scăpat și din bătăile aprige cu vine de bou, toate metodele de a-l ucide dovedindu-se ineficiente. Văzând toate acestea, ighemonul l-a mai supus și altor suplicii, pentru ca, într-un sfârșit, să îi ceară un semn al sfințeniei sale, așa încât i-a cerut să învieze un mort. Sfântul Gheorghe, plecându-și genunchii și rugându-se fierbinte, l-a adus la viață. Tot astfel l-a ajutat și pe un plugar cu numele Glicherie, căruia îi murise boul, înviindu-i dobitocul. I s-a dat să bea și o cumplită otravă, dar nici aceasta nu l-a vătămat. O altă minume, ce i-a determinat pe mulți dintre cei ce priveau la chinurile Sfântului să devină mărturisitori ai lui Iisus, a fost legată de prezența unui idol pe care el l-a făcut să spună că adevăratul Dumnezeu este Hristos, moment în care toți ceilalți idoli aflați acolo s-au sfărâmat[1]. Mulți dintre cei prezenți au îmbrățișat credința creștină, printre care și Împărăteasa Alexandra, soția lui Dioclețian, care vedea că, în ciuda chinurilor, Sfântul Gheorghe rămâne viu. Au rămas să ceară moartea Sfântului doar cei ce credeau în zei.

Dus fiind la împărat, acesta a poruncit să i se taie capul, însă Împărăteasa Alexandra, convertită la credința într-un singur Dumnezeu, s-a opus unei asemenea decizii. Mărturisindu-și ea însăși credința, Dioclețian a pus să fie închisă în temniță, unde a și trecut la cele veșnice, suferind astfel o moarte martirică[2].

Postum sunt multe minuni consemnate săvârșite de Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și se cuvine să menționăm pe cea a stâlpului văduvei, care a fost așezat prin pronie divină în biserica închinată lui sau pe cea a tânărului din insula Mitiline, căzut prizonier la curtea lui Amira din Creta, care, în chip tainic, va fi luat de un bărbat pe calul său și adus în casa părinților săi. Dar cea mai cunoscută este cea a uciderii balaurului ori a dragonului, care stăpânea un ținut și care, prin flăcările și cruzimea sa, ucidea pe orice pământean. Oile ce i se dădeau drept hrană sfârșindu-se, a venit vremea alegerii unuia dintre locuitori, iar sorțul a căzut tocmai pe fiica împăratului. Ea este salvată în chip miraculos prin apariția Sfântului Gheorghe pe calul alb care omoară balaurul și eliberează țara[3].

***

În iconografie există mai multe versiuni iconice, astfel Sfântul a fost redat în poziții precum: bust, în picioare, împreună cu alți sfinți, dar și în compoziții ample de sorginte sacră, de exemplu Judecata de Apoi sau cele inspirate din viață[4].

Icoana ce aparține Muzeului de artă bisericească veche a Catedralei Mitropolitane din Timișoara ni-l înfățișează bust și provine din Biserica din Hodoni, datând din veacul al XVIII-lea[5].

Potrivit Erminiei lui Dionisie caracteristicile chipului Sfântului Slăvitului Marelui Mucenic sunt: „tânăr, frumos, fără de barbă, cu părul creț, cârlionțat până la urechi, înalt la trup…” fiind prăznuit alături de Sfinții Mucenici ce au pătimit împreună cu el: căpitanii Valerie, Anatolie, Propoleon și Glicherie plugarul, de asemenea și Sfinții Donat și Terino.[6]

Privind icoana de mici dimensiuni observăm că aceste caracteristici sunt evidente. Sfântul Gheorghe este înfățișat bust, frontal, pe cap purtând diademă strălucitoare. El este reprezentat având mâna dreaptă ce susține lancea ridicată, iar cu cea stângă ține strânsă sabia și scutul, atributele sale de mare oștean. Platoșa îi este frumos decorată cu motive florale, în vreme ce umerii săi sunt acoperiți de mantia de culoare roșie, simbol al sacrificiului său mucenicesc. Portretul se remarcă prin limpezimea stilului postbizantin, a chipului transfigurat asemenea unui chip de înger, reliefat prin: clasicismul detaliilor feței, chipul prelung, nasul subțire, ochii larg deschiși, sprâncenele arcuite, fruntea luminată și părul buclat[7]. Nimbul ce îi întregește portretul este, la rândul său, împodobit cu unsprezece stele. Numele său cu litere grecești este inscripționat în două cercuri colorate tot în roșu, dispuse simetric, de o parte și cealaltă a capului: Ο Αγιος Γέωργιος.

Stilul de reprezentare ne duce cu gândul la modelele grecești din aceeași perioadă, icoana se evidențiază prin tehnica desăvîrșită, expresia plastică echilibrată și armonia cromatică rafinată.

Cea de-a doua icoană aflată la muzeul timișorean istorisește minunea salvării cetății și a uciderii balaurului. Exemplarul de factură neobizantină provine de la Biserica din localitatea Forotie, județul Caraș-Severin și datează din secolul al XVIII-lea[8].

Redat pe calul său alb, în centrul scenei, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe apare cu veșmintele militare și cu mantia purpurie, fluturând. Lancea ridicată o înfige în gura deschisă a balaurului, ce se zvârcolește la picioarele calului, înfățișat într-o poziție dinamică.

În partea dreaptă, se vizualizează o clădire înaltă cu acoperiș triunghiular, având ferestre și poartă, dominate de busturile împăratului și al soției sale, precum și de silueta fiicei lor, ce apare dinaintea intrării. Ea ține în mâinile sale un lanț de care este legat monstrul ucigător.

Literele IC XC, colorate cu roșu se văd în partea stângă superioară, pe un nor alb, din al cărui contur iese o mână ce are o cunună rânduită deasupra capului Sfântului. În partea cealaltă, cu litere chirlice e trecut numele Sfântului: Sf. M. M. Gheorghe.

Cu toate influențele vădit baroce ale stilului icoanei, ce vine prin filiera unui altelier bănățean cu accente populare, a rezolvărilor plastice de tip occidental, a peisajului, a cerului naturalist, a chipurilor realiste, apreciem desenul elegant și potrivirea expresivă a culorilor. Sunt vizualizate într-o paletă multicoloră: roșul intens, albastrul luminos, verdele transparent și siena arsă bine alese și alăturate dimpreună cu accentele aurii prezente în detalii.

Privind amble icoane gândul ne duce la frumusețea și armonia artei de sorginte bizantină, a icoanelor noastre românești și, implicit, la sfântul prăznuit astăzi, simbol al biruinței credinței creștine împotriva balaurului, a ereziilor vremurilor trecute, rememorând cu evlavie cuvintele troparului său: „Cu nevoinţă bună te-ai nevoit prin credinţă, purtătorule de chinuri al lui Hristos şi păgânătatea chinuitorilor ai mustrat şi jertfă bine primită lui Dumnezeu te-ai adus. Pentru aceasta şi cunună de biruinţă ai luat; şi cu rugăciunile tale, sfinte, tuturor le dai iertare de greşeli[9].” (Tropar, glas 4).

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe omorând balaurul, tempera pe lemn, sec. al XVIII-lea, Muzeul de artă bisericească veche, Catedrala Mitropolitană, Timișoara

[1] Mineiul Lunei Aprilie, Ed. Tipografia cărților bisericești, București, 1929, p. 181.

[2] Mineiul Lunei Aprilie, Ed. Tipografia cărților bisericești, București, 1929, pp. 182-183.

[3] David Hugh Farmer, Oxford Dicționar al Sfinților, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1999, pp. 225-226.

[4] Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Ed. Sophia, Bucureşti, 2000, pp. 176-178.

[5] Muzeul de Artă bisericească veche, Ed. Magic Print, Onești, 2019, p. 85.

[6] Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, pp. 154-203.

[7] Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Ed. Sophia, București, 2006, p. 143.

[8] Muzeul de Artă bisericească veche, p. 92.

[9] Mineiul Lunei Aprilie, p. 171.