Inegalitatea socială este problema numărul 1 a României de azi.
Dacă în anii de după 1989 puteam da vina pe situația dezastruoasă lăsata de economia planificată a perioadei comuniste, la ora actuală situația se prezintă cu totul altfel. Avem o creștere economică reală, desigur, nu în comparație cu Germania sau alte țări dezvoltate cu mult înaintea noastră, dar care se traduce în forme de prosperitate nemijlocită. Mașini, case, educație, sănătate, concedii – nu puțini români își permit deja toate acestea, fie și în rate. Oricât de nostalgici ar fi unii, România de azi nu seamănă deloc cu România de acum trei decenii.
Cu toate acestea, revenim, inegalitatea socială persistă: de la diferențele știute dintre mediul urban și cel rural la raportul de salarizare și munca depusă în privat sau la stat și de la dezechilibrul dintre prețul muncii cu mintea – profesori, medici sau ingineri – și forța necalificată, frecvent recompensată mai bine. În ciuda faptului că România se definește pe sine, deja în primul articol al Constituție, drept stat social, mai avem ceva drum de parcurs până când acest atribut să corespundă inclusiv în realitate. Dar să nu criticăm doar statul. Un imbold pilduitor ar putea veni chiar din partea Bisericii majoritare. Până să ajungem însă acolo, cum ne raportăm la această problematică?
