Termenul-cheie pentru acest text este verbul „a construi”. Socotesc că are un caracter cuprinzător și, deopotrivă, sintetizator. În același timp, ne lasă posibilitatea de a-l aplica dintr-o dublă perspectivă, atât cantitativă, cât și calitativă. Când vine vorba de primul înțeles, lucrurile par să fie destul de clare. Cineva, prin lucrările sale, este recunoscut drept un ctitor însemnat, de instituții, de edificii, de biserici sau mănăstiri. Pe bună dreptate, după recunoaștere se adaugă și recunoștința față de unul ca acesta din partea celor care beneficiază de ctitoriile sale. Mai ales în vremuri care cer un cadru exterior pentru ca acelea dinăuntru să se poată realiza. Totul presupune multă trudă, determinare pe măsură, rezistență, răbdare și, mai ales, viziune. 

Dincolo de ceea ce se vede, fiecare dintre aceste ctitorii, ca ziduri, reclamă și indică un conținut care să le dea viață, să le confirme, să le dea valoare. Principiul care face trecerea de la primul nivel la cel de-al doilea este lucrarea „din toată inima, ca pentru Domnul” (Coloseni 3, 23-24). Asociem acest principiu perso­nalității Părintelui Patriarh Daniel, însoțind aniversarea a 17 ani de slujire patriarhală. Vizavi de zidirea unei biserici, Preafericirea Sa mereu afirmă un lucru inspirat – până la sfințire biserica este darul comunității pentru Dumnezeu, însă după acest moment, biserica devine darul lui Dumnezeu către comunitate. Socotesc că această viziune leagă învelișul, cadrul exterior, de conținut, de dimensiunea sa lăuntrică. A privi dincolo de ceea ce se vede se înscrie în mentalitatea evanghelică, împlinind acel „precum în cer așa și pe pământ” (Matei 6, 10), în sensul de pământesc ce indică ce­rescul, dar și invers, cele ce­rești care se descoperă în cele pă­mântești. Cele ce se văd reclamă sensuri, semnificații care fac din Împărăție o realitate prezentă, deși în așteptarea împlinirii finale.

Ctitor de mănăstiri, biserici, instituții, așezăminte

După această introducere voi adăsta într-un concret cu valoare de model, cu pedagogia-i specifică. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel construiește de mulți ani, 34 de ani ca arhiereu și, mai ales, 17 ani ca Patriarh și Părinte al Bisericii noastre. Este ctitor de mănăstiri, biserici, instituții, așezăminte; fondator de sărbători, de momente festive, evenimente cu valoare de simbol, religioase și naționale; creator de proiecte și perspective de viitor; dar, mai ales, ctitor de oameni. Scriu acest text în vreme ce mă aflu la întâlnirea fraternă dintre reprezentanții Bisericii Ortodoxe cu cei ai Bisericilor Vechi-Orientale desfășurată la Mănăstirea coptă Anba Bishoy din pustiul Nitriei. Și atunci când pomenesc despre Biserica din care provin, aud mereu men­ționându-se din partea celorlalți, cu glas admirativ și cu o tonalitate bucuroasă, numele Părintelui nostru Patriarh Daniel. Simțământul care se adaugă este cel de stabilitate, dar și de încurajare și de bună îndrăznire spre cele de făcut. Înaintea oricărei ctitorii, din perspectiva sa, se arată omul, în tot ceea ce este acesta mai cu adevărat. Și, de aici: slujind lui Dumnezeu, slujește omului, dar și privindu-l pe om, Îl vede pe Dumnezeu, pe care el Îl reprezintă. Această perspectivă îl validează într-o anumită viziune asupra vieții, care face ca slujba lui să fie deplină (2 Timotei 4, 5).

Nu voi întocmi o listă de realizări, aceasta deja există, și oricum mulți o vor putea face mult mai bine decât mine. Mă voi referi strict la ctitoria de suflet a Preafericirii Sale, din perspectiva celor vizibile, Catedrala Națio­nală. Voi face o compa­rație pe care o socotesc potrivită, de origine biblică, încercând să argumentez contextul istoric al zidirii acesteia. Prorocul David este cel care a vrut mereu să Îi zidească un templu strălucit lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu nu a încuviințat, n-a fost contextul, n-a fost timpul potrivit. De fapt, pentru a construi ceva măreț este nevoie de a te așeza în gândul lui Dumnezeu, a intra în timpul Lui, a te odihni în locul Său de sălășluire. Altminteri lucrarea nu va putea fi împlinită.

Misiunea aceasta i-a revenit înțeleptului Solomon, urmașul său, care va afirma: „Eu am urmat în locul părintelui meu, precum Domnul a zis, și am zidit templu numelui Domnului Dumnezeu”  (3 Regi 8, 20). Situația descrisă aici poate fi ușor și limpede asociată cu ctitorirea Catedralei Naționale, pentru care Dumnezeu a așezat la un loc timpul, spațiul și pe ziditorul ei, într-o întâlnire de taină între cele ale Sale cu cele ale omului. Cei de dinainte și-au dorit și au sperat și ei la această ctitorie. Însă Dumnezeu este cel care își alege lucrătorii și timpul propice în care aceștia să lucreze.

Un om al timpului prezent

Catedrala Națională este casa lui Dumnezeu, prezență dumnezeiască, dar și semn de mântuire pentru tot neamul, care se închină drept și cu evlavie „Dumnezeului (P)părinților noștri”. Părintele Patriarh se folosește de acest prezent pentru a proiecta viitorul, împreună cu arhiereii, cu preoții și cu poporul pe care îl păstorește. În felul acesta se statornicește o lume, dar se și deschide o alta. Dincolo de ziduri se vede omul, se cinstește poporul, față de care se preocupă, pentru care veghează și pe care îl slu­jește. Un om al timpului prezent, dar nu al veacului, în sensul capacității de a diferenția istoria ca șansă de instalarea confortabilă în ea, dar și viitorul în termeni profetici, de iluzia unei eternizări în acesta.

Un om construiește din ceea ce este. De aici și legătura de calitate dintre ceea ce se vede și ceea ce se descoperă dincolo de aparențe. Voi menționa două nume în legătură cu „ceea ce este” pentru a argumenta această idee. Este vorba de părintele Cleopa de la Sihăstria, cel care a stat la baza formării spirituale a Părintelui Patriarh, și de părintele ­Dumitru Stăniloae, în legătură cu pregătirea sa teologică de excepție, ambii adevărați arhi­tecți de suflete. Prin cei doi se realizează întâlnirea simpli­tății viețuirii cu claritatea gândirii. În felul acesta, Părintele Patriarh se lasă construit, se construiește atent pe sine și, mai ales, cu generozitate, îi construiește și pe alții. Stând în apropiere de dânsul cineva poate simți lucrul acesta. Umbra sănătoasă nu oprește creșterea celor din jur, ci, dimpotrivă, o încurajează și o po­tențează pas cu pas.

La împlinirea a 17 ani de slujire patriarhală îi suntem alături și, cu smerenie, îi urăm sănătate, bucurie și vreme de tihnă sufletească, în fața ctitoriilor deja terminate, dar și putere, inspirație și bună colaborare, pentru cele care vor urma.

† BENEDICT Bistrițeanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului