Vom începe această meditație de la un truism – cele mici stau tot timpul înaintea celor mari, în sensul de precedență, ce generează o anumită succesiune, respectiv, o evoluție specifică. Este drept și faptul că cele mari sunt mai ușor observabile, li se dă importanță majoră și capătă semnificații mult mai consistente față de cele mici, care le preced. Din această perspectivă, de-a lungul unei pedagogii coerente, mai ales când este vorba de o acțiune descrisă în termeni negativi, punctul de plecare în rezolvarea acesteia trebuie să fie cele mici, care manifestându-se sistematic, neîntrerupt și aproape insesizabil, pot genera situații sau stări tot mai complexe, care să atingă dimensiuni ample cu conținuturi grele.
Acest principiu se poate bine argumenta și aplica și în viața duhovnicească, atât în legătură cu evoluția unei stări negative, cât și cu referire la dezvoltarea unei vieți în termeni pozitivi. Sfântul Isaac Sirul, ca și în alte situații, exprimă în acest sens un îndemn cu valoare de sentință: „Păzește-te de cele mici ca să nu cazi în cele mari… Disprețuiește pofta cât timp este mică, pentru ca să nu-ți aduci aminte de tăria fierbințelii ei”. Textul citat asociază această înțelegere cu viața ascetică. În termenii unui praxis negativ, acest lucru se poate exprima în felul următor: totul pornește de la lucruri aparent neînsemnate, ce se arată atât de mici încât nu le dăm importanță, vin pe nesimțite și le tratăm cu indiferență, neglijență sau neseriozitate. Nu le considerăm deloc periculoase, ba chiar le experimentăm aproape în glumă, argumentând că nu pot avea efecte negative asupra noastră. Autorul filocalic, însă, ne avertizează că frica de a greși are caracter profilactic și începe cu cele aparent mici și fără putere. Identificăm aici trei componente importante.
În primul rând trezvia, ca stare de permanentă vigilență descrisă de-a lungul unei tensiuni pe care o presupune viața duhovnicească. Acest lucru înseamnă că cel care se nevoiește nu dă spațiu unui timp de neatenție sau de lucrare parțială, ci totul se întâmplă cu grijă și într-o abordare totală. Cred că am putea asocia acestei stări expresia filocalică „întreaga-cugetare”, în sensul unității lăuntrice a puterilor sufletești, care fac ca totul să se întâmple într-un timp deplin și un spațiu imediat, prezent, pe modelul „aici și acum”.
În al doilea rând, trezvia presupune grija față de detalii, care pot să fie arme subtile ale vrăjmașului împotriva ascetului sau surse pentru o creștere duhovnicească sistematică a acestuia. Există tendința, într-o luptă grea, de a fi atent, din frică și prudență, la cele mari care pot să se abată asupra noastră într-un mod agresiv, direct și imediat. Și, de regulă, prin grija pe care o manifestăm, se generează un perete de protecție care ne ferește de multe eventuale pericole sau chiar înfrângeri grele. Însă, grija exclusivă față de cele mari poate să aducă cu sine neatenția față de cele mici, neînsemnate, prin care răul cel mare poate să intre în spațiul nostru de siguranță, provocând dezastre, chiar și după un timp, cel puțin la fel de consistente ca în cazul celor mari, de care știm să ne ferim.
În al treilea rând, în termeni matematici, o tentație mică aduce după sine o cădere proporțională cu aceasta, însă obișnuința cu tentațiile mici, ce se întâmplă frecvent, generează căderi progresive care se dezvoltă treptat și, cantitativ, devin tot mai mari. Vigilența scade, rezistența la stimulii exteriori se diminuează și ea, în vreme ce obișnuința cu cele rele sporește și starea noastră de decădere se adâncește și ea. Pentru o argumentare simbolică, putem asocia aici imaginea bulgărelui de zăpadă, interpretat, de data aceasta, în termeni negativi, ca principiu de creștere în lucrarea pătimașă de pe urma tentațiilor mici. De aici se generează legea potrivit căreia cine nu se obișnuiește să se împotrivească ispitelor mici, nu va fi în stare să facă lucrul acesta, mai târziu, cu cele mari. Sfântul Isaac descrie cele mici prin termenul „poftă”, care are precedență în fața celor mari, a luptei propriu-zise, de vreme ce aceasta reprezintă de abia începutul războiului greu, solicitant, pe viață și pe moarte. Cine nu face față în fața „poftei”, nu va fi în stare să reziste intensității „fierbințelii”, care descrie miezul luptei. Așadar, viața spirituală începe de la atenția în fața celor mici, într-o exersare sistematică pentru a face față celor mari.
Același principiu este evocat de Sfântul Isaac și atunci când vine vorba de o lectură a vieții în termenii unui praxis pozitiv. Acesta afirmă îndemnând: „Ia seama la cele mici făcute de tine. De aici începe să izvorască bucuria”. Dacă o viață neorânduită începe de la căderea în cele mici, în același fel se întâmplă și cu creșterea în cele spirituale și împlinirea care vine deodată cu această evoluție. Raportarea la Dumnezeu nu se desfășoară în termeni cantitativi, ci, mai ales, calitativi, ca disponibilitate de a face lucruri și ca umplere de semnificații a gesturilor, a acțiunilor sau a lucrărilor noastre, aparent mărunte. Nimic nu este neimportant pentru Dumnezeu și nimic fără răsplată din partea Acestuia față de om. Evanghelia este plină de gesturi mărunte, însă pline de semnificații, și, mai ales, de confirmări delicate venind din partea lui Dumnezeu. Această sentință se suprapune bine și peste unul din principiile importante a ceea ce se numește în contemporaneitate dezvoltare personală. Contextul materialist în care ni se derulează viața condiționează gradul nostru de fericire de un câștig cantitativ. Altfel spus, acest lucru înseamnă faptul că, în contemporaneitate, dobândim starea de mulțumire cu dificultate, de vreme ce suntem obișnuiți cu standarde extrem de înalte și, mai ales, cantitative. Și acest lucru se poate observa cu ușurință chiar începând cu copiii. Obișnuiți cu oferte variate și resurse consistente, atunci când primesc ceva, acel dar trebuie să fie foarte diferit sau mult mai însemnat față de achizițiile deja făcute ca să le ofere bucurie, fie și de scurtă durată. În același fel se întâmplă și în cazul generațiilor mai mari, potrivit exigențelor specifice momentului și vârstei.
În acest context, autorul filocalic siriac denunță viziunea potrivit căreia fericirea depinde de înfățișarea cantitativă a vieții, și propune calea celor mici, a lucrărilor aparent fără semnificație, cu bucuriile lor corespunzătoare, ca obișnuință pentru cele mai mari care urmează să se întâmple. Cine se poate bucura de cele mici, se va putea bucura și de cele mari. În schimb, cel care sare peste această etapă nu se va putea bucura nici de cele mari atunci când le va câștiga în viața sa.
Pledoaria în acest episod, pornind de la maxima Sfântului Isaac, este atenția la cele mici, urmând cele două coordonate – calea nevoinței, ca rezistență în fața celor negative, sau calea virtuții, ca acces la resurse disponibile pentru o viață cu sens și împletită cu bucurie. Ni se descoperă și de data aceasta generos de la îndemână caracterul actual al unei teologii ascetice consacrate, într-o succesiune neîntreruptă de experiență duhovnicească în Biserică.
† BENEDICT Bistrițeanul
Episcop vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
