Aspecte introductive

Despre Cruce se vorbește destul de des în paginile Noului Testament. Hristos însuși e Cel care încurajează conversațiile care au la bază acest subiect, uneori spre enervarea ucenicilor, care nu-L înțeleg. De-această dată, abordarea e diferită. Și vine într-un context aparte. După ce satură, cu șapte pâini și câțiva pești, o mulțime flămândă care-L ascultase vreme de trei zile și lasă ca minunea să fie adeverită și de rămășițele ospățului, adică șapte coșuri de firimituri, el îi mustră pe fariseii care n-au înțeles nimic. E conștient și Învățătorul că metaforele Lui subtile depășesc cu mult capacitatea de înțelegere a acestora. Nu din cauza inteligenței, ci mai degrabă din pricina opacității inimii lor.

Dorind să nu risipească timp și energie cu cei care nu merită și făcând dovada calității de bun pedagog, cheamă la Sine pe ucenici, alături de mulțimea setoasă, spre a-i învăța.

Luarea Crucii

Cuvântul Său, scurt și țintit începe astfel: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”. Discursul conține trei termeni cheie: oricine, crucea și urmarea. Hristos arată că urmarea se adresează tuturor celor dorinici. Și că nu e ceva impus. E o chestiune ce ține de alegerea voluntară a fiecăruia. Căci Dumnezeu respectă la cote maxime libertatea creației Sale. Cheia acestei urmări o reprezintă Crucea. La vremea aceea ea era un instrument de tortură. Prin jertfa Sa, Dânsul o transformă în lemnul vieții și ne-o oferă ca armă biruitoare împotriva puterilor potrivnice. În același timp, într-o lume în care ea s-a transformat într-o podoabă a cărei etalare duce, puțin câte puțin, la desacralizarea, cel puțin în concepția generală, a sensurilor metafizice ale ei, această invitație vine să ne provoace să o privim și altfel. Ca pe un fenomen complex și drept un element definitoriu. Tradiția populară a ținut să sublinieze în decursul vremii faptul că oamenii au ajuns să-și identifice propriul traseu biografic cu Crucea. E-adevărat acest lucru. Însă nu trebuie neglijat nici aspectul asumării. Crucea devine Cruce a lui Hristos abia atunci când e înțeleasă în logica Sa și împreună cu El. Altminteri e un instrument de tortură, ce împovărează parcursuri biografice și-așa destul de terne.

Prioritățile

Odată lămurit acest aspect, Domnul fixează prioritățile. Arată că sufletul e pe primul plan și că salvarea lui e lucrul cel mai important pentru viața creștină: „Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.  Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” Lumea însăși, în integralitatea ei, nu prețuiește, înaintea lui Dumnezeu, mai mult decât un suflet de om. Cât de sublim și de nobil!

Salvarea sufletului vine la pachet cu mărturisirea. Hristos postulează: „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri”. Sufletul e darul lui Dumnezeu și adevărata sa împlinire e legată de plasarea sa în conexiune cu acesta.

În loc de concluzii

Asumarea Crucii și urmarea lui Hristos reprezintă forme de punere în valoare a calităților sufletului. A-L urma pe el reprezintă, așa cum am mai afirmat deja, o garanție. Învățătorul ne cheamă să parcurgem cărări deja bătătorite. Ne ferește de pericole și primejdii și ne pune pe primul plan. În același timp, ne respectă libertatea. Depinde de noi dacă asumăm Crucea în Hristos și o transformăm în instrumentul biruinței, ori o lăsăm să fie instrumentul de tortură care ne apasă sufletul. Cum preferați? Deși e aparent mai greu cu Hristos, cel puțin din perspectiva societății în care trăim, în realitate, cu El e mult mai simplu. Iar răsplata e pe măsură. Îndrăzniți!