Alexandru Averescu – general în vremuri tulburi

Alexandru Averescu, a fost un general, apoi mareșal, om politic și membru de onoare a Academiei Române. A condus armata română în victoriile de la Mărăști și Oituz. În primii ani de după Război, a speculat cu succes starea țăranilor și a reușit să-și formeze un partid care a ajuns să conducă țara.

Alexandru Averescu s-a născut în data de 9 martie 1859, în satul Babele, localitate, în Basarabia, în regiunea Odessa, care se află astăzi în Ucraina, dar care în vremea aceea făcea parte din Principatele Române.

După studii în satul natal,  Alexandru Averescu s-a înscris la Semminarul Teologic din Ismail, dar, după un an, se mută la Bucureşti şi urmează cursurile Şcolii de Arte şi Meserii. În anul 1877, pe când avea 18 ani s-a înscris voluntar ca jandarm. Pentru că a participat cu mult curaj la Războiul de Independență a fost promovat la gradul de sergent. Din acest moment, devine hotărât ce carieră să urmeze în viață: cea militară.  În anul 1881 a absolvit  Școala Militară de la Mănăstirea Dealu, după care urmează cursurile Şcolii Superioare de Război din Torino.

Se întoarce în țară în anul 1886  și preia rând pe rând, mai multe funcții.  Devine profesor la Școala de ofițeri de cavalerie și comandant al escadronului de elevi (1892), apoi director la Şcoala Superioară de Război din Bucureşti (1894–1895) apoi ataşat militar la Berlin (1895-1898) și apoi şeful Secţiei Operaţii în Marele Stat Major (1899 – 1904). În anul 1906 este înaintat la gradul de general de către regele Carol I. În anul 1907, Dimitrie Sturdza l-a numit în funcția de ministru de Război. Din această postură a avut de gestionat  o răscoală țărănească din Moldova. Evenimentele au degenerat și mulți ofițeri au început să împuște oameni indiferent dacă erau agitatori dovediți sau presupuși. În anul  1912 a devenit general de divizie, iar în 1913 a luat parte la Al Doilea Război Balcanic.

În anul 1917 a condus Armata Română în victoriile de la Mărăşti şi Oituz. În anul 1918, într-un moment critic pentru România, Alexandru Averescu a fost trimis să încheie armistițiul cu Puterile Centrale,  învingătoare pe frontul de est. A reușit să semneze doar preliminariile acestei păci, pe 20 februarie 1918, la Buftea. A fost înlocuit cu un filogerman, Alexandru Marghiloman, pentru că regele Ferdinand credea că va putea negocia o pace mai blândă.

După victoriile de la Mărăști și Oituz, Alexandru Averescu a câștigat respectul și admirația trupelor sale. În anul 1918 renunță la cariera militară și își întemeiază propriul partid, Liga Poporului.   Popularitatea sa l-a ajutat să câștige  președinția Consiliului de Miniștri al României, mai mulți ani ( 1918, 1920-1921, 1926-1927). Un colaborator apropiat al generalului, Constantin Argetoianu spune că numele lui Averescu era pe toate buzele țăranilor. Mulți evocau povești din tranșee care îl implicau, sau aveau alte amintiri și anectode la adresa lui. Atunci când a făcut campanie electorală se auzeau mulțimile cum strigau: „Trăiască tata Averescu!”. În anii de guvernare a realizat reforma financiară, unificarea monetară și reforma agrară, în urma căreia au fost împroprietărite 1,5 milioane familii de țărani. Cu toate acestea, lumea era dezamăgită că doar atât s-a realizat. Aura de mit a lui Alexandru Averescu începea să se spulbere. Lumea avea așteptări enorme. Credeau că va face minuni la guvernare. Cei mai dezamăgiţi erau ţăranii, care nu numai că nu au primit cele 5 hectare promise, dar reforma s-a înfăptuit cu foarte mare greutate.

Pe plan internațional,  în această perioadă a participat la evenimente cheie din istoria universală. La data de  4 iunie 1920 a fost semnat Tratatul de la Trianon, iar pe 28 octombrie 1920, cel de la Paris. Sub conducerea lui s-au semnat tratatele bilaterale ale Micii Înțelegeri, tratatele de amiciție cu Franța, Italia și concordatul cu Vaticanul.

În anul 1923, generalul a ieşit extrem de şifonat de la guvernare, atât în ochii populaţiei, cât şi în propriul partid. Pe data de  15 decembrie, Constantin Argetoianu s-a autoproclamat şef al partidului. Însă Partidul Poporului însemna înainte de toate Alexandru Averescu. În perioada următoare Alexandru Averescu va ține cuvântări în țară. A reușit să anime masele să ceară regelui demiterea imediată a guvernului liberal condus de Ionel Brătianu. De asemenea a sprijinit proclamarea principelui Mihai I ca moştenitor al tronului şi instituirea unei Regenţe.

În anul 1926 a ajuns din nou în fruntea guvernării. Și-a format un nou partid care a ajuns la conducere. De data aceasta Vocea poporului îi era potrivnică. Cetățenii simțeau că noul partid a apărut împotriva voinței lor. Aveau dreptate, pentru că în anul 1927 Averescu a luat inițiativa de a-l chema înapoi la conducere pe regele Carol, care abdicase, fără a supune la vot acest lucru. Acest act i-a scandalizat pe politicieni. Brătianu i-a reproșat că prin această faptă vrea să se ridice și să domine. Alexandru Averescu, nervos, i-a spus că a făcut ce credea că este mai bine pentru țară și a renunțat de bună voie la funcția sa din stat. Pentru binele țării, era dispus să sufere. Spre exemplu nu a fost de acord cu noua Constituție a lui Carol al II-lea prin care acesta își impunea dictatura. A spus că mai bine își taie mâinile decât să semneze pentru așa ceva.   A continuat să fie politician, dar într-o funcție mai joasă, până ce a trecut la cele veșnice, în data de 3 octombrie 1938.  A fost înmormântat în cripta de la Mărăști, în Mausoleul Eroilor, ridicat din inițiativa sa, în cinstea eroilor căzuți pe frontul Primului Război Mondial.

Alexandru Averescu a ocupat funcții importante în momente de cumpănă pentru țara noastră. Chiar dacă deciziile lui politice nu au fost întotdeauna apreciate, sau nu au avut efectul dorit, a acționat în interesul țării. Deși ca politician nu s-a remarcat, rămâne în conștiința poporului ca generalul care a condus Armata Română în victoriile de la Mărăști și Oituz.

 

Surse:

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Alexandru_Averescu

https://mausoleedinromania.ro/alexandru-averescu-1859-1938/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Averescu

https://www.descopera.ro/istorie/13951814-maresalul-averescu-eroul-care-a-reprimat-insa-rascoala-taranilor-si-l-a-ajutat-pe-carol-al-ii-lea-sa-instaureze-dictatura

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/alexandru-averescu-intre-mit-si-realitate

http://presamil.ro/artizanul-victoriei-de-la-marasti-se-opune-constitutiei-lui-carol-al-ii-lea/

Radio Renasterea
Radio Renasterea
Alexandru Averescu - general în vremuri tulburi
Loading
/
Mănăstirea „Schimbarea la Față” – Ilva Mare

Mănăstirea „Schimbarea la Față” – Ilva Mare

Mănăstirea „Schimbarea la Față” de la Ilva Mare este amplasată pe Valea Ilvei, la 50 de km de orașul Năsăud. A luat ființă în 1992, ca schit de călugări, ctitorit de ieromonahul Daniil Ureche, actualul duhovnic, pe vatra casei părintești. Vrednicul de pomenire...

Mănăstirea „Schimbarea la Față” – Cheile Turzii

Mănăstirea „Schimbarea la Față” – Cheile Turzii

Mănăstirea de călugări de la Petreştii de Sus este unul dintre cele mai vechi aşezăminte monahale din Transilvania. Istoricul Gheorghe Moldovan, originar din aceste locuri, datează începuturile mănăstirii în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Mult timp așezământul...

Sfântul Ioan Iacob de la Neamț și sensibilitatea duhovnicească

Sfântul Ioan Iacob de la Neamț și sensibilitatea duhovnicească

Sfântul Porfirie Casocalivitul obișnuia să sublinieze o condiție importantă pentru a fi sau a deveni ortodox – a avea sufletul poetic. Acest lucru înseamnă a participa la taina creației și a-L vedea în ea pe Dumnezeu ca într-o oglindă. Înseamnă a participa la bucuria...

Prețiosul monument istoric de lemn al Mănăstirii Nicula

Prețiosul monument istoric de lemn al Mănăstirii Nicula

Biserica de lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului", mica bijuterie aflată în incinta Mănăstirii Nicula, este cu siguranță unul din cele mai cunoscute monumente de acest fel din România. Are o istorie bogată și a întreprins o lungă călătorie până să ajungă în locul...

Părintele Nicolae Steinhardt și noblețea crucii

Părintele Nicolae Steinhardt și noblețea crucii

În viziunea Părintelui Nicolae Steinhardt, crucea și taina care se trăiește și se descoperă în ea reprezintă semnul distinctiv al creștinismului, „puterea” care îl face să existe față în față cu „nebunia” pe care o presupune pentru cei din afară, necredincioși sau...