Fenomenul este mai larg și mai adânc, dar cum politicile sociale în România ultimelor decenii au fost reduse la menținerea unei clientele de asistați sociali, reprezentând voturi, am început relativ recent să vedem ce se întâmplă în familiile unde generațiile coabitează. Fără a generaliza, la procentul de îmbătrânire a populației și a șomajului printre tineri, contractul intergenerațional nu mai pare să funcționeze. Bătrânii, părinții, sunt depășiți de situație, iar tinerii ajung să se complacă în propriul eșec. Asta explică rata mortalității pe fond alcoolic, consumul de droguri, proliferarea jocurile de noroc, dar și fenomenul înspăimântător al prostituției, România fiind un exportator masiv de „carne vie” în format digital (celebrele chat-uri) și mai ales nemijlocit, fetele noastre găsindu-se în mai toate casele de toleranță ale Europei. Este limpede că avem nevoie de politici reale, de practici directe de emancipare a acestor tineri, redându-le stima de sine și părinților bucuria unei munci de creștere împlinite. Dar până să facă statul pași reali, nu doar pe hârtie, cred că Bisericii noastre ortodoxe majoritare îi revine misiunea ca fiecare preot să își alcătuiască profilul social al comunității sale, să realizăm statistici paralele, la firul ierbii și, prin pârghiile democratice, să propunem soluții, nu doar să ne luptăm exclusiv cu efectele. La urma urmelor, dincolo de orice teorie, nu în asta rezidă slujirea chipului lui Dumnezeu din om?
