În zilele premergătoare marelui praznic al Naşterii Domnului, dar şi în zilele propriu-zise ale sărbătorii, ascultăm şi interpretăm cu bucurie şi cu emoţii minunatele noastre colinde…
Ne-am gândit, de aceea, să reluăm cateheza consacrată colindelor pe care am difuzat-o anul trecut, în aceeaşi vreme, dar să schimbăm parţial conţinutul, prezentând nu doar etimologia cuvântului „colindă”, ci şi câteva analize suplimentare legate derefrenul „lerui – ler”; răspunsul la întrebareade ce „trei crai” şi nu „trei magi”?Scurte concluzii.
Mărturisim, mai întâi, că atunci când vorbim şi scriem despre colinde, gândurile fiecăruia dintre noi se întorc instantaneu, cu mari emoţii, în locul de obârşie şi în anii copilăriei. Deşi există astăzi o literatură şi o video-fonotecă impresionantă dedicată lor, cu texte, piese înregistrate şi informaţii abundente (istorice, etnografice, muzicologice etc.), toţi ne raportăm prioritar la ceea ce am auzit şi încă mai auzim în locurile în care am vieţuit cândva, dar şi în cele în care vieţuim acum. Despre colinde nu se poate scrie obiectiv la modul general, abstract şi informativ, ci doar cu referiri concrete la tradiţii şi locuri anume. De aceea, cateheza de faţă se doreşte a fi, în primul rând, o invitaţie pentru ascultători de a căuta în lada cu zestre personală amintiri unice şi dragi, atât din vremea copilăriei, cât şi din vremurile şi locurile în care paşii i-au purtat după aceea. Desigur, auzim şi cântăm acum colinde care pot fi întâlnite pe tot cuprinsul ţării („O ce veste minunată…”), şi chiar pe mari întinderi ale globului pământesc („SilentNight…”, „Jinglebell…” ş.a.), dar mai apropiate sufletului ne sunt cele auzite de la bunici, părinţi, fraţi, rudenii, prieteni şi vecini. Deşi atunci când colindăm ceva general-răspândit ne înscriem în universalitate, în comuniune cu toţi creştinii, ei ne rămân în mare măsură necunoscuţi; când le cântăm pe-ale noastre, suntem în fericită comuniune cu cei mai apropiaţi semeni, din familie şi din ţinutul natal. Aşadar, fiecare ascultă şi cântă colinde potrivit cu locul de obârşie, cu cel de vieţuire, dar legat şi de propriile preocupări şi gusturi, repertoriul fiind extrem de variat şi generos, pentru toate vârstele şi preferinţele.
– Etimologia cuvântului „colindă” este încă în dezbateri, în rândurile cercetătorilor. Dicţionarele explicative, în marea lor majoritate, mergând pe ipoteza acad. Al. Rosetti, indică termenul latin „calendae”, (la romani, calendele desemnau primele zile ale fiecărei luni, cu deosebire a primei luni din an, în care se făceau urări de sănătate şi belşug, dar şi anunţuri importante pentru obşte). Fără îndoială, de aici avem cuvântul „calendar”. Confruntând cele mai avizate izvoare, părintele Nicoale Cojocaru, doctor în teologie şi etnologie, emite însă o ipoteză interesantă (Istoria tradiţiilor şi obiceiurilor la români, vol. I, Bucureşti, 2008): cuvântul-minune ar proveni din latinescul „calo-are” (a convoca, a invoca, a cinsti – în sens religios),arătând că prin colindă invocăm şi cinstim numele Dumnezeiescului Prunc, Iisus Hristos, aşa cum au făcut (şi i-au „colindat”) îngerii, păstorii şi cei Trei Crai de la Răsărit;
– Lerui-ler/Hai lerui-ler/Lerui, Doamne, Ler (oiler, oilerui, veleretc.), sunt părticele de refren pe care le auzim foarte adesea în colinde. Provenienţa lor a fost şi este, iarăşi, în continui dezbateri. Cantemir, Xenopol şi alţii susţin că din „Aurelian”, împăratul romanilor, care a ordonat retragerea din Dacia (271); Hasdeu, Melchisedec Ştefănescu ş.a. indică zeii „Lari” ai romanilor; Rosetti, D. Dan (şi, după dânşii, multe dicţionare şi enciclopedii) desemnează ebraicul Halleluiah – Aleluia (prescurtat „hallelui”, transformat în „alerui – hai lerui”). Părintele Cojocaru, printr-o demonstraţie meticuloasă, susţine o provenienţă la care înclinăm a subscrie: vb. latin valeo-ere (fii/mergi sănătos!). „Lerui, Doamne” vrea să spună, adică: Doamne Iisuse Pruncule, fii sănătos! „Hai Lerui”, Domn din cer, călătoreşte sănătos pe pământ!
– De ce “Trei crai” şi nu “Trei magi”?Observăm că în majoritatea colindelor noastre apare cuvântul “crai” şi nu “magi”. Anumiţi crecetători opinează că tradiţia românească a reţinut şi a formulat corect “crai”, adică împăraţi, chiar dacă aveau şi cunoştinţe de astronomie (ca magii), iar argumentele sunt plauzibile: între daruri I-au adus lui Iisus şi aur, foarte rar în vremea aceea, păstrat îndeosebi în vistieriile regale; au fost primiţi de Irod, ceea ce nu s-ar fi întâmplat cu nişte magi de rând etc. În acest înţeles, “craii” împlinesc şi cuvântul psalmistului: “Pentru locaşul Tău, din Ierusalim, Îţi vor aduce împăraţii daruri…” (Ps. 67,30). În acelaşi sens, potrivit unei însemnări dintr-o Evanghelie a Bisericii Armene, se cunoaşte şi numele lor: Melkior, regele Persiei, Gaspar, regele Indiei şi Baltazar, regele Arabiei. Evlavia populară a dat naştere unei frumoase legende, plină de pedagogie creştină, despre „al patrulea mag”, pe numai Artaban (legenda poate fi găsită uşor pe internet. Iar scriitorul american Lewis/Lew Wallace dezvoltă istoria evanghelică a celor trei magi/crai în cunoscutul roman Ben Hur).
Aşezarea în practică a gândurilor şi a simţămintelor sfinte pe care le nutrim faţă de colindele noastre părinteşti se poate face de oricare dintre noi, fără mare efort, dar cu multă dragoste: primindu-i cu bunăvoinţă pe micuţii, ori mai marii colindători, încurajându-i cu un bănuţ, ori alte daruri şi, mai ales, ascultându-i cu luare-aminte, bine ştiind că pregătirea colindelor, cântatul şi întreaga osteneală cu drumul, statul în picioare etc., presupun eforturi însemnate din partea lor. În acelaşi timp, colindând noi înşine, fie în intimitatea căminului familial, fie la biserică, fie în casele celor dragi, aşa cum am moştenit de la înaintaşi, aşa cum trebuie să-i învăţăm, la rându-ne, pe copiii şi pe nepoţii noştri.
