„Rugăciunea nu trebuie să lipsească din viața creștinului. Creștinul fără viață de rugăciune este precum o carte cu paginile goale, fără conținut. Cel mai probabil există o legătură între răul din lume și rugăciune, sau, mai concret, între prezența răului și lipsa rugăciunii. Trebuie, totuși, să specificăm faptul că rugăciunea personală nu poate fi cuantificată în termeni omenești. Nu putem stabili dacă oamenii se roagă azi mai mult sau mai puțin decât altădată. Rugăciunea are sfera ei de intimitate, stabilită chiar de către Domnul nostru Iisus Hristos: „Iar când vă rugați, nu fiți ca fățarnicii, că lor le place să-și facă rugăciunile stând în picioare prin sinagogi și prin răspântii, ca să se arate oamenilor; adevăr vă grăiesc, își iau plata lor. Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău Care este întru ascuns; și Tatăl tău, Care vede întru ascuns, îți va răsplăti la arătare.” (Matei 6, 5-6). Rugăciunea nu poate constitui act de ostentație, ci trebuie să fie cuprinsă în cercul discreției. Cu toate acestea, în familie rugăciunea este scutită de spectrul ostentației, întrucât ea se manifestă în prezența membrilor aceleiași familii; este chiar recomandat ca ea să aibă o anumită vizibilitate în familie, ea inspirând astfel și pe aceia care sunt mai puțin rugători în casă.
Revenind, putem presupune că lipsa rugăciunii în viețile oamenilor aduce cu sine sporirea răului. Unde harul se împuținează, răul proliferează. Și invers, unde harul coboară, răul își pierde puterea.
Deci, o primă lucrare a rugăciunii în viața creștinului este îndepărtarea răului și a puterilor demonice și dobândirea harului divin.
Este important ca viața de rugăciune să fie una disciplinată. Nu cred că greșim când spunem că lui Dumnezeu îi place disciplina. Îmi imaginez cetele îngerești trăind într-o ordine ireproșabilă. Dezordinea, haosul sunt apanajul puterilor demonice. De fapt, viața cotidiană arată că persoanele dezordonate au, în mod logic, vieți confuze și haotice. Viața de rugăciune trebuie să fie foarte clar organizată. Atunci rezultatele vor fi pe măsură. Iar în sensul acesta am putea aminti că lipsa lui Dumnezeu se resimte mai acut decât prezența Lui. Concret, o persoană care are o viață de rugăciune bine organizată (adică știe ce și câte rugăciuni rostește și știe că trebuie să o facă), atâta timp cât nu se va abate de la programul de rugăciune, va avea o viață normală, cu fireștile oscilații omenești (care nu sunt mari), ceea ce va face ca prezența harului să devină firească. Însă atunci când rânduiala rugăciunii dispare, harul nu mai lucrează, prezența lui Dumnezeu nu se mai simte, iar puterea demonică este tot mai mare. Atunci lipsa lui Dumnezeu va fi resimțită mult mai acut decât a fost simțită prezența Lui.
Prin urmare, o altă lucrare a rugăciunii în viața creștinului este un parcurs firesc, întrucâtva lin, pe calea vieții.
Se observă în zilele noastre că apar tot felul de obiecții în ceea ce privește necesitatea rugăciunii în viața omului. Spun unii că, dacă ei sunt oameni buni, nu mai este necesară rugăciunea. Dar, nesusținută de har, viața omului cade, la un moment dat, în păcat, dezordine și dezechilibru. Oricât s-ar strădui cineva să fie bun și să facă ceea ce este bine, dacă nu are parte de ajutor de la Dumnezeu, nu va reuși. Iar lucrarea lui Dumnezeu în viața omului nu este posibilă fără rugăciune.
Orice creștin trebuie să-și dorească a progresa duhovnicește. Acesta este destinul creștinului, a spori mereu în viața duhovnicească, însă nu neglijând viața trupului, ci în deplin echilibru. Fără rugăciune nu există progres duhovnicesc. Marii Părinți ai Bisericii nu au fost mereu de acord în raport cu unele aspecte de credință, dar toți, fără excepție, s-au pronunțat pentru necesitatea rugăciunii. De asemenea, este clar că, în cazul rugăciunii, cantitatea aduce calitatea. Cine se roagă mult ajunge să se roage bine.
Pentru ca Dumnezeu să fie prezent în viața omului și să-l ajute pe acesta de-a lungul vieții este nevoie de rugăciune. Vreau să reținem că puterea rugăciunii este nelimitată. Iar aceasta este încurajator pentru noi. Atunci de ce, totuși, unele rugăciuni rămân fără răspuns? Ar fi multe de spus; menționăm aici că unele cereri sunt știute de Dumnezeu că ne-ar dăuna în viitor mai mult decât ne-ar ajuta, iar pe de altă parte Dumnezeu are un plan macro cu lumea, iar pentru realizarea lui își rezervă anumite decizii și fapte chiar contrar rugăciunilor noastre, însă fără ca prin aceasta rugăciunea să devină nefolositoare, ea aducând binecuvântare pe alte planuri ale vieții, diferite de cele vizate în rugăciunea făcută.
Rugăciunea este drumul cel mai bun și mai la îndemână spre sfințenie. Rugăciunea înseamnă a-L cunoaște pe Dumnezeu. Și la ce folosește aceasta omului? Când îl are pe Dumnezeu, omul dobândește o anumită siguranță, iar aceasta este extrem de încurajator într-o viață care pune înainte multe nesiguranțe. Nu este un bluf, ci certitudinea prezenței Dumnezeului atotputernic. Și având atotputernicia în spate, mergi înainte cu încredere și bucurie.
Rugăciunea nu trebuie să fie determinată de starea interioară, adică nu trebuie să te rogi doar când simți nevoia să o faci. Dimpotrivă, atunci când „firea” parcă te împinge a nu te ruga, atunci trebuie să mergi și mai hotărât spre rugăciune. Iar ea va fi cu atât mai valoroasă. Și în felul acesta te disciplinezi pe tine însuți.
În concluzie, a ne ruga trebuie să fie regulă de aur în viața personală.
Cine se roagă, este mereu în legătură cu Dumnezeu și primește ajutorul Lui chiar fără să îl ceară. Totul merge bine cumva de la sine.
Rugăciunea dă omului seninătate și bucurie. Acestea vin doar de la Dumnezeu și doar în urma rugăciunii.
Rugăciunea îi dă omului puterea de a trăi în virtute și fapte bune. Nesprijinit de Dumnezeu, omul cade în rău și ispită. Să nu se plângă de rău cel care nu se roagă!
Nu se poate comunica cu Dumnezeu decât prin rugăciune. Comunicând cu o persoană, ajungi să o cunoști. Cunoscându-L pe Dumnezeu, știi cum să îi împlinești voia. Și împlinindu-I voia primești binecuvântare în viața cotidiană și mântuire în viața viitoare.
Tot omul caută să fie fericit. Fericire fără Dumnezeu nu există, ci numai surogate, care dispar ca fumul în vânt. O viață cu Dumnezeu înseamnă fericire. Deci, o viață de rugăciune înseamnă o viață fericită.
Roagă-te! Și vei avea tot ce îți este necesar!”
(pr. Adrian Medan – paroh al Bisericii cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh”, municipiul Cluj-Napoca)
