Cu cât omul își simplifică mai mult viața, atât în plan material, cât și relațional, cu atât devine mai liber. Părintele Isidor era un astfel de om.
Dovada libertății sale în plan material era faptul că dăruia tot ce avea, fiind detașat și de strictul necesar.
Florenski relatează că avva Isidor convertise mulți evrei prin dragostea lui la creştinism. Îi botezase şi continua să se îngrijească de ei pentru întreaga viaţă. În chilia sa atârna o fotografie a unui astfel de evreu cu familia sa (îmi aduc aminte că era frizer), şi părintele povestea totdeauna noilor veniţi ce om bun era acesta, temându-se ca nu cumva aceştia să-i supere „evreiaşul” spunând ceva rău la adresa lui. Unul din „evreiaşii” „colecţiei” sale, datorită simplităţii lui sufleteşti (cel puţin asta era explicaţia părintelui), nu se prezentă unde trebuia, ci fugi, motiv pentru care fu trimis la închisoare. De acolo îi trimitea părintelui scrisori disperate si, îngrozit de moarte, se plângea de situaţia lui mizerabilă, implorând rugăciune şi bani, declarând că numai amintirea părintelui Isidor şi iconiţa dăruită de acesta îl opresc să-şi curme zilele. Părintele Isidor se îngrijea de el ca de propriul său fiu, îi trimetea ultimele lucruri din casă, rugându-şi oaspeţii să-i trimită şi ei câte ceva, îi scria scrisori cu hieroglifele sale bătrâneşti, aproape indescifrabile.
Adesea se întâmpla să hrănească pe careva un timp mai îndelungat cu propriul său prânz. A hrănit aşa pe cineva o iarnă întreagă. Acela însă îi fură Avvei ceasul deşteptător, fiind surprins de Avva chiar când făcea aceasta. Părintele Isidor se plânse unui frate: „Toate ar li bune, Misa, dar iată că mi-a luat şi ciocanul, şi nu pot bate un cui”. Ciocanul fu găsit în scurtă vreme. Apoi, când stareţul era întrebat: „Avva. v-au furat deşteptătorul?”, acesta, zâmbind vinovat, răspundea: „Nu mi-au furat nimic, ci mi-au luat numai” şi schimba vorba.
